Biserica Monument Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Satul de pe Dealul Florilor reprezintă o dovadă a statorniciei credinței poporului român, un simbol al continuității și rezilienței și, bineînțeles, al legăturii cu Dumnezeu.
Cu o vechime de aproape 400 de ani, acest deosebit monument de arhitectură are o istorie interesantă care ne povestește despre o lume a secolului XVII și despre un parcurs dificil prin care biserica a reușit să fie salvată, păstrându-și astfel menirea într-o nouă locație. Odinioară piatră de temelie a comunității satului Chechiș, biserica de lemn Sfântul Mare Mucenic Gheorghe servește acum drept simbol pentru întreaga comunitate din județul Maramureș, fiind amplasată pe o colină în Muzeul Satului din Baia Mare.
Ansamblu arhitectural de Categoria A pe lista monumentelor istorice (LMI -MM-II-A–04433), această structură emblematică emană farmecul atemporal al arhitecturii populare, fiind punctul central în jurul căruia s-a conturat muzeul, cu construcții reprezentative pentru cele patru zone etnografice ale Maramureșului: Zona Chioarului, a Codrului, a Lăpușului și a Maramureșului Voievodal.
Pornind de la istoria înscrisă în documente, aflăm că satul Chechiș, încadrându-se în zona etnografică a Chioarului, este atestat în scrierile vremii anului 1405, iar în 1566, alături de alte 13 sate, aparține domeniului Băii Mari. Este bine cunoscut faptul că în comunitățile tradiționale un sat nu putea exista fără o biserică, iar construcția lăcașului de cult din Chechiș în anul 1630 denotă faptul că a înlocuit, cel mai probabil, o biserică mai veche. Dezvoltarea economică a satului și a zonei a dus și la creșterea numărului populației, astfel în 1803 conform documentelor, respectiv 1824 după inscripția de deasupra ușii de intrare, se construiește în sat o nouă biserică, de această dată din piatră. Din această cauză, vechiul lăcaș de rugăciune din lemn este scos din uz, iar timp de mai bine de un secol rămâne în umbră, degradându-se încet, încet.
Din fericire, în 1939 biserica este salvată de la distrugere prin implicarea episcopului Alexandru Rusu care a înțeles și recunoscut valoarea intrinsecă a acesteia, simbol al identității locale și al credinței noastre. Efortul său, susținut de Episcopia Greco-Catolică Română a Maramureșului, a dat roade, biserica fiind strămutată pe Dealul Florilor din Baia Mare, redobândindu-și calitatea de lăcaș de cult în uz religios. Lucrările au fost supravegheate și îndrumate de meșterul Gheorghe Nichita.
O vorbă frumoasă spune că un sat fără biserică este ca omul fără inimă, astfel că Muzeul Satului din Baia Mare se conturează de jur-împrejurul Bisercii Sfântul Mare Mucenic Gheorghe căreia, practic, îi datorează atribuirea suprafeței pentru amenajarea muzeului. Astfel, dorința episcopului Iuliu Hossu de a transforma biserica în muzeu devine realitate.
Pentru că, așa cum am specificat de la început, edificiul nu a avut un parcurs liniștit, biserica a fost din nou scoasă din uz între 1953 și 1990 când s-a pus problema reintegrării sale în cult. De această dată, înțelegerea importanței ei și sprijinul acordat a venit de la Î.P.S. Iustinian Chira, episcopul ortodox al Maramureșului și Sătmarului. După câțiva ani, timp în care biserica a fost reparată, în 1998 redevine parohie, ortodoxă de această dată, și primește Hramul Marelui Mucenic Purtător de Biruință Sfântul Gheorghe.
Biserica este astăzi în cult, fiind în grija religioasă a părintelui paroh Micu Radu Dorin și în cea administrativă a instituției culturale a Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș.
De dimensiuni mici, așa cum sunt toate bisericile de lemn de sec. XVII-XVIII din nordul Transilvaniei, edificiul are o lungime de 12,45 m și o lățime de 4,5 m, iar pereții au o înălțime de 2,40 m. Construită din lemn de stejar fasonat pe patru părți, biserica a păstrat clasica structură având pronaos, naos și absida altarului, ulterior adăugându-i-se și o prispă, fapt care a dus la mutarea intrării principale de pe latura de sud, pe cea de vest. Ancadramentul vechii uși de acces de pe lateral este încă vizibil. Actuala ușă care permite intrarea credincioșilor în biserică este decorată cu două frize între care se găsește motivul fitomorf al unghiei.
Delimitarea spațiului dintre pronaos și naos este dată de un perete în mijlocul căruia regăsim pe ancadramentul ușii de intrare în naos inscripția în română cu elemente chirilice „De meșter Mariș”. Atât portalul ușii de intrare în naos, cât și cel al vechii uși de acces în biserică sunt decorate cu motivul solar, funia vieții și motivul meandrului.
Din păcate, din cauza multiplelor și îndelungatelor perioade în care biserica s-a aflat doar în grija lui Dumnezeu, pictura interioară s-a pierdut, singurul loc în care se mai ivește ceva este altarul unde se pot desluși elemente de decor precum vița de vie, laleaua stilizată și crucea. Aceste urme ale picturii interioare se regăsesc pe cele opt nervuri ale calotei care, unite într-o rozetă, formează o cheie de boltă.
Iconostasul prezintă două seturi de uși, cele împărătești și cele diaconești, ele fiind copii ale unor uși reprezentative pentru secolul al XVII-lea, originalele pierzându-se în negura vremii… Ușile prezente astăzi au fost lucrate de tâmplarul Szucs Iosif și pictate de artista Turoczy Clara. Icoanele de pe iconostas provin din tâmpla altarului vechii biserici din Tăuții de Sus, majoritatea datând din sec. al XVII-lea. Icoanele pe lemn reprezentând-o pe Maria cu Pruncul și pe Isus Pantocrator întregesc tabloul iconografic al tâmplei cu două lucrări de sfârșit de sec. XVIII provenind din iconostasul bisericii din Vima Mică.
Turnul, deși micșorat cu aproximativ 3 metri față de dimensiunea inițială din cauza unor degradări ale unor elemente structurale, se ridică zvelt deasupra întregii construcții și stă mărturie vremurilor ce au fost și care vor să vină. Cele 4 turnulețe care îl înconjoară amintesc de o legendă prin care se face cunoscut faptul că în acea regiune exista un sfat al bătrânilor cu drept de judecată capitală. Dacă acesta este un fapt real sau nu, nu știm, însă cert este că astfel de turnulețe se găsesc doar la câteva dintre cele aproximativ 100 de biserici de lemn rămase în Maramureș, constituind un element distinctiv.
Biserica Monument Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Muzeul Satului este un memento continuu care trimite la semnificația profundă a credinței și a moștenirii, împletindu-se armonios cu narațiunea mai largă a misiunii muzeului.
Desigur, acest scurt periplu narativ descrie doar parțial parcursul bisericii, a istoriei sale, a contextului cultural, politic în care s-a încadrat, cât și informații descriptive legate de tipologia arhitecturală sau tehnica realizării monumentului. Pentru o mai bună cunoaștere a acestui „stâlp reprezentativ” al valorilor culturale tradiționale, vă invităm să treceți pragul muzeului și să intrați într-o lume care începe cu: „A fost odată ca niciodată…”.
Informaţii furnizate de muzeograful Alexandra Lazăr. Foto: Cristian Robescu
– Servicii de creare site web
