La audiența generală din 5 iunie 2024, Papa Francisc a continuat ciclul de cateheze „Duhul și Mireasa”. El a vorbit despre rolul Duhului Sfânt în conducerea poporului lui Dumnezeu spre întâlnirea cu Isus, subliniind că „Duhul suflă unde vrea” și că acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, există libertate.
,,Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
În cateheza de astăzi aş vrea să reflectez cu voi asupra numelui cu care Duhul Sfânt este numit în Biblie.
Primul lucru pe care noi îl cunoaştem despre o persoană este numele. Cu el noi o chemăm, o distingem şi o amintim. Şi persoana a treia a Treimii are un nume: se numeşte Duh Sfânt. Dar „Duh” este versiunea slavonă („Spirit” este versiunea latinizată). Numele Duhului, cel cu care l-au cunoscut primii destinatari ai revelaţiei, cu care l-au invocat profeţii, psalmiştii, Maria, Isus şi apostolii, este Ruach, care înseamnă suflare, vânt, respiraţie.
În Biblie numele este atât de important, încât se identifică aproape cu persoana însăşi. A sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a-l sfinţi şi a-l cinsti pe Dumnezeu însuşi. Nu este niciodată un apelativ pur şi simplu convenţional: exprimă mereu ceva despre persoană, despre originea sa, despre misiunea sa. Aşa este şi cu numele Ruach. El conţine prima revelaţie fundamentală despre persoana şi funcţia Duhului Sfânt.
Tocmai observând vântul şi manifestările sale, scriitorii biblici au fost conduşi de Dumnezeu ca să descopere un „vânt” de natură diferită. Nu întâmplător la Rusalii Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor însoţit de „zgomotul unui vânt puternic” (cf. Fap 2,2). Era ca şi cum Duhul Sfânt voia să-şi pună semnătura pe ceea ce se întâmpla.
Aşadar, ce ne spune despre Duhul Sfânt numele său Ruach? Imaginea vântului se foloseşte înainte de toate pentru a exprima puterea Duhului Sfânt. „Duh şi putere” sau „putere a Duhului” este un binom care apare în toată Biblia. De fapt, vântul este o forţă năvalnică, o forţă de nepotolit, capabilă chiar să mişte oceanele.
Însă şi în acest caz, pentru a descoperi sensul deplin al realităţilor Bibliei, nu trebuie să ne oprim la Vechiul Testament, ci să ajungem la Isus. Alături de putere, Isus va scoate în evidenţă o altă caracteristică a vântului, aceea a libertăţii sale. Lui Nicodim, care merge să-l întâlnească noaptea, Isus îi spune solemn: „Vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este şi cu tot cel care este născut din Duh” (In 3,8).
Vântul este singurul lucru care nu se poate ţine în frâu, nu se poate „îmbutelia” sau închide în cutie. Să încercăm să „îmbuteliem” sau să închidem în cutie vântul: nu este posibil, este liber. A pretinde să-l închidem pe Duhul Sfânt în concepte, definiţii, teze sau tratate, aşa cum a încercat să facă uneori raţionalismul modern, înseamnă a-l pierde, a-l zădărnici, a-l reduce la spirit pur uman, un spirit simplu. Însă există o ispită asemănătoare şi în domeniul ecleziastic, şi este aceea de a voi să-l închidem pe Duhul Sfânt în canoane, instituţii, definiţii. Duhul creează şi animă instituţiile, dar nu poate să fie el însuşi „instituţionalizat”, „transformat în lucru”. Vântul suflă „unde vrea”, tot aşa Duhul împarte darurile sale „cum vrea” (1Cor 12,11).
Sfântul Paul va face din toate acestea legea fundamentală a acţiunii creştine: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2Cor 3,17), spune el. O persoană liberă, un creştin liber este cel care îl are pe Duhul Domnului. Aceasta este o libertate complet specială, foarte diferită de ceea ce se înţelege în mod obişnuit. Nu este libertate de a face ceea ce se vrea, ci libertate de a face liber ceea ce vrea Dumnezeu! Nu libertate de a face binele sau răul, ci libertate de a face binele şi a-l face liber, adică din atracţie, nu din constrângere. Cu alte cuvinte, libertatea fiilor, nu a sclavilor.
Sfântul Paul este foarte conştient de abuzul sau răstălmăcirea care se poate face despre această libertate; galatenilor le scrie: „Voi însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru a sluji trupului, ci slujiţi-vă prin iubire unii pe alţii” (Gal 5,13). Aceasta este o libertate care se exprimă în ceea ce pare opusul său, se exprimă în slujire, iar în slujire este adevărata libertate.
Cunoaştem bine când această libertate devine un „pretext pentru trup”. Paul face o listă mereu actuală: „Desfrânarea, necurăţia, neruşinarea, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora” (Gal 5,19-21). Dar este aşa şi libertatea care permite bogaţilor să-i exploateze pe săraci, este o libertate urâtă, aceea care permite celor puternici să-i exploateze pe cei slabi, şi tuturor să exploateze ambientul fără a fi pedepsiţi. Şi aceasta este o libertate urâtă, nu este libertatea Duhului.
Fraţilor şi surorilor, de unde vom lua această libertate a Duhului aşa de contrară libertăţii egoismului? Răspunsul este în cuvintele pe care Isus le-a adresat într-o zi ascultătorilor săi: „Dacă Fiul vă va elibera, veţi fi într-adevăr liberi” (In 8,36). Libertatea pe care ne-o dă Isus. Să-i cerem lui Isus să facă din noi, prin Duhul său Sfânt, bărbaţi şi femei cu adevărat liberi. Liberi pentru a sluji, în iubire şi în bucurie. Mulţumesc!”
– Servicii de creare site web
