Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Înainte de toate, aş vrea să-i mulţumesc cardinalului Re pentru cuvintele sale; precum şi pentru energie: unul de 90 de ani cu această energie! Înainte, curaj! Mulţumesc.
Misterul Crăciunului retrezeşte inima noastră la uimirea – cuvânt cheie – unei veşti neaşteptate: Dumnezeu vine, Dumnezeu este aici în mijlocul nostru şi lumina sa a sfâşiat pentru totdeauna întunericul lumii. Avem nevoie să ascultăm şi să primim mereu această veste, mai ales într-un timp marcat încă în mod trist de violenţele războiului, de riscurile epocale la care suntem expuşi din cauza schimbărilor climatice, de sărăcie, de suferinţă, de foame – există foame în lume! – şi de alte răni care locuiesc în istoria noastră. Este confortant să descoperim că şi în aceste „locuri” de durere, ca şi în toate spaţiile umanităţii noastre fragile, Dumnezeu se face prezent în acest leagăn, ieslea pe care astăzi el o alege pentru a se naşte şi pentru a duce tuturor iubirea Tatălui; şi face asta cu stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune, duioşie.
Preaiubiţilor, avem nevoie să ascultăm vestea lui Dumnezeu care vine, să discernem semnele prezenţei sale şi să ne decidem pentru cuvântul său mergând în urma lui. A asculta, a discerne, a merge: trei verbe pentru itinerarul nostru de credinţă şi pentru slujirea pe care o desfăşurăm aici în Curie. Aş vrea să vi le încredinţez prin intermediul câtorva dintre personajele principale ale Sfântului Crăciun.
Înainte de toate Maria, care ne aminteşte verbul a asculta. Tânăra din Nazaret, care îl strânge în braţe pe Cel care a venit să îmbrăţişeze lumea, este Fecioara ascultării, pentru că şi-a plecat urechea la vestea îngerului şi şi-a deschis inima la proiectul lui Dumnezeu. Ea ne aminteşte că prima mare poruncă este „Ascultă, Israel” (Dt 6,4), pentru că înainte de orice precept este important de a intra în relaţie cu Dumnezeu, primind darul iubirii sale care ne vine în întâmpinare. De fapt, a asculta este un verb biblic care nu se referă numai la auz, ci constă şi în implicarea inimii, deci a vieţii însăşi. Sfântul Benedict începe astfel Regula sa: „Ascultă cu atenţie, o, fiule” (Regula, Prolog, 1). A asculta cu inima este mult mai mult decât a auzi un mesaj sau a schimba informaţii; este vorba de o ascultare interioară capabilă să intercepteze dorinţele şi nevoile celuilalt, de o relaţie care ne invită să depăşim schemele şi să învingem prejudecăţile în care închidem adesea viaţa celui care este lângă noi. A asculta este mereu începutul unui drum. Domnul cere poporului său această ascultare a inimii, o relaţie cu el, care este Dumnezeu viu.
Şi aceasta este ascultarea Fecioarei Maria, care primeşte vestea îngerului cu deschidere, totală deschidere, şi tocmai pentru asta nu ascunde tulburarea şi întrebările pe care el le trezeşte în ea; ci se implică prin disponibilitate în relaţia cu Dumnezeu care a ales-o, primind proiectul său. Există un dialog şi există o ascultare. Maria înţelege că este destinatară a unui dar inestimabil şi, „în genunchi”, adică prin umilinţă şi uimire, se pune în ascultare. A asculta „în genunchi” este cel mai bun mod pentru a asculta cu adevărat, pentru că înseamnă că nu suntem în faţa celuilalt în poziţia celui care crede că ştie tot, a celui care deja a interpretat lucrurile încă înainte de a asculta, a celui care priveşte de sus în jos ci, dimpotrivă, ne deschidem la misterul celuilalt, gata să primim cu umilinţă ceea ce va voi să ne încredinţeze. Să nu uităm că numai într-o ocazie este permis să privim o persoană de sus în jos: numai pentru a o ajuta să se ridice. Este unica ocazie în care este permis să privim o persoană de sus în jos.
Uneori, şi în comunicarea dintre noi, riscăm să fim ca nişte lupi răpitori: căutăm imediat să devorăm cuvintele celuilalt, fără a le asculta cu adevărat şi imediat răsturnăm asupra lui impresiile noastre şi judecăţile noastre. În schimb, pentru a ne asculta este nevoie de tăcere interioară, dar şi de un spaţiu de tăcere între ascultare şi răspuns. Nu este un „ping-pong”. Mai întâi se ascultă, apoi în tăcere se primeşte, se reflectă, se interpretează şi, numai după aceea, putem să dăm un răspuns. Toate aceste se învaţă în rugăciune, pentru că ea lărgeşte inima, face să coboare de pe piedestal egocentrismul nostru, ne educă la ascultarea celuilalt şi generează în noi tăcerea contemplaţiei. Învăţăm contemplaţia în rugăciune, stând în genunchi în faţa Domnului, dar nu numai cu picioarele, stând în genunchi cu inima! Şi în munca noastră de Curie, „Avem nevoie să implorăm în fiecare zi, să cerem harul său ca să deschidă inima noastră rece şi să zdruncine viaţa noastră lâncedă şi superficială. […] De aceea este urgent să recuperăm un spirit contemplativ, care să ne permită să redescoperim în fiecare zi că suntem depozitarii unui bine care umanizează, care ajută să ducem o viaţă nouă. Nu există nimic mai bun de transmis celorlalţi” (Evangelii gaudium, 264).
Fraţilor şi surorilor, şi în Curie este nevoie de a învăţa arta ascultării. Înainte de îndatoririle noastre zilnice şi de activităţile noastre, mai ales înainte de rolurile pe care le ocupăm, trebuie să redescoperim valoarea relaţiilor şi să încercăm să le despuiem de formalisme, să le animăm cu spirit evanghelic, înainte de toate ascultându-ne reciproc. Cu inima şi în genunchi. Să ne ascultăm mai mult, fără prejudecăţi, cu deschidere şi sinceritate; cu inima în genunchi. Să ne ascultăm, încercând să înţelegem bine ce spune fratele, să percepem nevoile sale şi într-un fel însăşi viaţa sa, care se ascunde în spatele acelor cuvinte, fără a judeca. Aşa cum sfătuieşte cu înţelepciune Sfântul Ignaţiu: „Trebuie presupus că un creştin bun trebuie să fie înclinat mai degrabă să apere decât să condamne afirmaţia altuia. Dacă nu poate s-o apere, să încerce să clarifice în ce sens o înţelege celălalt; dacă o înţelege în mod eronat, s-o corecteze cu bunăvoinţă; dacă asta nu este îndeajuns, să folosească toate mijloacele oportune ca s-o înţeleagă corect, şi astfel să se poată mântui” (Exerciţii spirituale, 22). Este o întreagă muncă pentru a-l înţelege bine pe celălalt. Şi repet: a asculta este diferit de a auzi. Mergând pe străzile oraşelor noastre, putem auzi multe voci şi multe zgomote, şi totuşi în general nu le ascultăm, nu le interiorizăm şi nu ne rămân înăuntru. Una este pur şi simplu a auzi, alta este a ne pune în ascultare, care înseamnă şi „a primi înăuntru”.
Ascultarea reciprocă ne ajută să trăim discernământul ca metodă a acţiunii noastre. Şi aici putem face referinţă la Ioan Botezătorul. Mai întâi Sfânta Fecioară Maria care ascultă, acum Ioan care discerne. Noi cunoaştem măreţia acestui profet, austeritatea şi vehemenţa predicii sale. Şi totuşi, atunci când Isus vine şi începe activitatea sa, Ioan trece printr-o dramatică criză de credinţă; el vestise venirea iminentă a Domnului ca aceea a unui Dumnezeu puternic, care în sfârşit îi va judeca pe păcătoşi aruncând în foc orice pom care nu aduce rod şi arzând paiele cu un foc care nu se stinge (cf. Mt 3,10-12). Dar această imagine a lui Mesia se fărâmiţează în faţa gesturilor, a cuvintelor şi a stilului lui Isus, în faţa compasiunii şi a milostivirii pe care el o foloseşte faţă de toţi. Atunci Botezătorul simte că trebuie să facă un discernământ pentru a primi ochi noi. De fapt, Evanghelia ne spune: „Auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: «Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?»” (Mt 11,2-3). Aşadar, Isus nu era cum se aştepta şi de aceea şi precursorul trebuie să se convertească la noutatea Împărăţiei, trebuie să aibă umilinţa şi curajul de a face discernământ.
Iată, pentru noi toţi este important discernământul, această artă a vieţii spirituale care ne despoaie de pretenţia de a şti deja tot, de riscul de a crede că este suficient a aplica regulile, de ispita de a proceda, şi în viaţa Curiei, pur şi simplu repetând scheme, fără a considera că Misterul lui Dumnezeu ne depăşeşte mereu şi că viaţa persoanelor şi realitatea care ne înconjoară sunt şi rămân mereu superioare ideilor şi teoriilor. Viaţa este superioară ideilor, mereu. Avem nevoie să practicăm discernământul spiritual, să scrutăm voinţa lui Dumnezeu, să interogăm mişcările interioare ale inimii noastre, pentru a evalua după aceea deciziile de luat şi alegerile de făcut. Scria cardinalul Martini: „Discernământul este cu totul altceva decât îndărătnicia meticuloasă a celui care trăieşte în aplatizarea legalistă sau cu pretenţia de perfecţionism. Este un elan de iubire care face distincţia între bun şi mai bun, între util în sine şi util acum, între ceea ce în general poate să meargă bine şi ceea ce în schimb acum trebuie promovat”. Şi adăuga: „Lipsa de tensiune pentru a discerne ceea ce este cel mai bun face viaţa pastorală adesea monotonă, repetitivă: se înmulţesc acţiuni religioase, se repetă gesturi tradiţionale fără a vedea bine sensul lor” (Il Vangelo di Maria [Evanghelia Mariei], Milano, 2008, 21). Discernământul trebuie să ne ajute, şi în munca din Curie, să fim docili faţă de Duhul Sfânt, pentru a putea alege orientările şi a lua deciziile nu pe baza criteriilor lumeşti sau pur şi simplu aplicând regulamente, ci după evanghelie.
A asculta: Maria. A discerne: Botezătorul. Şi acum al treilea cuvânt: a merge. Şi gândul merge desigur la magi. Ei ne amintesc importanţa mersului. Bucuria evangheliei, atunci când o primim cu adevărat, amorsează în noi mişcarea urmării, provocând un adevărat exod din noi înşine şi pornind la drum spre întâlnirea cu Domnul şi spre plinătatea vieţii. Exodul din noi înşine: o atitudine a vieţii noastre spirituale pe care trebuie s-o examinăm mereu. Credinţa creştină – să ne amintim asta – nu vrea să confirme siguranţele noastre, să ne acomodeze în certitudini religioase uşoare, să ne dăruiască răspunsuri rapide la problemele complexe ale vieţii. Dimpotrivă, când Dumnezeu cheamă, provoacă mereu un drum, cum a fost pentru Abraham, pentru Moise, pentru profeţi şi pentru toţi discipolii Domnului. El ne pune în călătorie, ne trage afară din zonele noastre de siguranţă, pune în discuţie cuceririle noastre şi, tocmai aşa, ne eliberează, ne transformă, luminează ochii inimii noastre pentru a ne face să înţelegem la ce speranţă ne-a chemat (cf. Ef 1,18). Aşa cum afirmă Michel de Certeau, „este mistic cel sau cea care nu poate opri drumul. […] Dorinţa creează un exces. Excede, trece şi pierde locurile. Face să mergem mai departe, în altă parte” (Fabula Mistica. XVI-XVII secolo, Milano, 2008, 353).
Şi în slujirea aici în Curie este important a rămâne pe cale, a nu înceta să căutăm şi să aprofundăm adevărul, învingând ispita de a rămâne pe loc şi de „a labirinta” în ţarcurile noastre şi în fricile noastre. Fricile, rigidităţile, repetarea schemelor generează staticism, care are avantajul aparent de a nu crea probleme – quieta non movere -, ne fac să ne rotim în gol în labirinturile noastre, penalizând slujirea pe care suntem chemaţi s-o oferim Bisericii şi întregii lumi. Şi să rămânem vigilenţi împotriva fixismului ideologiei, care adesea, sub haina intenţiilor bune, ne separă de realitate şi ne împiedică să mergem. În schimb, suntem chemaţi să pornim în călătorie şi să mergem, aşa cum au făcut magii, urmând Lumina care vrea să ne conducă mereu mai departe şi care uneori ne face să căutăm cărări neexplorate şi ne face să parcurgem drumuri noi. Şi să nu uităm că drumul magilor – ca orice drum pe care ni-l relatează Biblia – începe mereu „de sus”, pentru o chemare a Domnului, pentru un semn care vine din cer sau pentru că însuşi Dumnezeu se face călăuză care luminează paşii fiilor săi. De aceea, atunci când slujirea pe care o desfăşurăm riscă să se aplatizeze, să „se labirinteze” în rigiditate sau în mediocritate, când suntem încâlciţi în reţelele birocraţiei şi a lui „a trăi fără probleme”, să ne amintim să privim în sus, să repornim de la Dumnezeu, să ne lăsăm luminaţi de cuvântul său, pentru a găsi mereu curajul de a reporni. Şi să nu uităm că din labirinturi se iese numai „de deasupra”.
Este nevoie de curaj pentru a merge, pentru a merge mai departe. Este problemă de iubire. Este nevoie de curaj pentru a iubi. Îmi place să amintesc reflecţia unui preot zelos despre această temă, care ne poate ajuta şi pe noi în munca noastră din Curie. El spune că se reaprinde cu greu jarul sub cenuşa Bisericii. Astăzi truda este aceea de a transmite pasiune celui care deja a pierdut-o de câtva timp. La şaizeci de ani de la Conciliu, încă se dezbate despre diviziunea între „progresişti” şi „conservatori”, dar aceasta nu este diferenţa: adevărata diferenţă centrală este între „îndrăgostiţi” şi „obişnuiţi”. Aceasta este diferenţa. Numai cel care iubeşte poate să meargă.
Fraţilor, surorilor, mulţumesc pentru munca voastră şi pentru dedicarea voastră. În munca noastră, să cultivăm ascultarea inimii, punându-ne astfel în slujba Domnului, învăţând să ne primim, să ne ascultăm între noi; să ne exercităm în discernământ, pentru a fi o Biserică ce încearcă să interpreteze semnele istoriei cu lumina evangheliei, căutând soluţii care transmit iubirea Tatălui; şi să rămânem mereu pe cale, cu umilinţă şi uimire, pentru a nu cădea în prezumţia de a ne simţi sosiţi şi ca să nu se stingă în noi dorinţa de Dumnezeu. Şi multe mulţumiri vouă, mai ales pentru munca voastră desfăşurată în tăcere. Să nu uităm: a asculta, a discerne, a merge. Maria, Botezătorul şi magii.
Domnul Isus, Cuvânt Întrupat, să ne dăruiască harul bucuriei în slujirea umilă şi generoasă. Şi vă rog, vă sfătuiesc, să nu pierdem simţul umorului, care este sănătate!
Urări de un Sfânt Crăciun şi pentru cei dragi ai voştri! Şi, în faţa ieslei, faceţi o rugăciune pentru mine. Multe mulţumiri.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
– Servicii de creare site web
