apa Francisc s-a deplasat duminică la Hiroshima și Nagasaki pentru a cere puterilor mondiale să renunțe la arsenalele lor nucleare, declarând utilizarea și deținerea bombelor atomice, atât o crimă „imorală”, cât și un deșeu periculos, relatează AFP, preluat de Agerpres.
În fața supraviețuitorilor bombardamentelor atomice din 1945, Suveranul Pontif a denunțat eroziunea constantă a acordurilor de control al armelor nucleare și a respins doctrina de descurajare din perioada Războiului Rece, pe care Biserica Catolică a sancționat-o timp de aproape trei decenii.
„De dragul fraţilor şi prietenilor mei, eu spun: «Pace ţie!»” (Ps 122,8).
Dumnezeul milostivirii şi Stăpân al istoriei, către tine ridicăm ochii din acest loc, răscruce de moarte şi viaţă, de înfrângere şi renaştere, de suferinţă şi milă.
Aici, din visele şi speranţele atâtor bărbaţi şi femei, în mijlocul unei lumini orbitoare de strălucire şi foc, n-a rămas altceva decât umbră şi tăcere. Doar într-o clipă, totul a fost devorat de o gaură neagră de distrugere şi moarte. Din acel abis de tăcere, continuă şi astăzi să se asculte strigătul puternic al celor care nu mai sunt. Proveneau din locuri diferite, aveau nume diferite, unii dintre ei vorbeau diferite limbi. Au rămas toţi uniţi de unul şi acelaşi destin, la o oră teribilă care a marcat pentru totdeauna nu numai istoria acestei ţări, ci faţa omenirii.
Comemorez aici toate victimele şi mă înclin în faţa forţei şi demnităţii celor care, supravieţuind la acele prime momente, au suportat în trupurile lor timp de mulţi ani suferinţele cele mai acute şi, în minţile lor, germenii morţii care au continuat să consume energia lor vitală.
Am simţit datoria de a veni în acest loc ca pelerin al păcii, pentru a rămâne în rugăciune, amintind victimele nevinovate ale unei aşa violenţe, purtând în inimă şi rugăciunile şi aspiraţiile bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, în special ale tinerilor, care doresc pacea, lucrează pentru pace, se jertfesc pentru pace. Am venit în acest loc plin de amintire şi de viitor purtând cu mine strigătul săracilor, care sunt mereu victimele cele mai lipsite de apărare ale urii şi ale conflictelor.
Aş dori cu umilinţă să fiu glasul acelora ai căror glas nu este ascultat şi care privesc cu nelinişte şi cu angoasă tensiunile crescânde care străbat timpul nostru, inegalităţile şi nedreptăţile inacceptabile care ameninţă convieţuirea umană, incapacitatea gravă de a avea grijă de casa noastră comună, recurgerea continuă şi spasmodică la arme, ca şi cum acestea ar putea garanta un viitor de pace.
Cu convingere doresc să reafirm că folosirea energiei atomice pentru scopuri de război este, astăzi mai mult ca oricând, un delict, nu numai împotriva omului şi a demnităţii sale, ci împotriva oricărei posibilităţi de viitor în casa noastră comună. Folosirea energiei atomice pentru scopuri de război este imorală, aşa cum este imorală în acelaşi mod posesia de arme atomice, aşa cum am spus deja în urmă cu doi ani. Vom fi judecaţi pentru asta. Noile generaţii se vor ridica drept judecători ai înfrângerii noastre dacă am vorbit despre pace dar n-am realizat-o cu acţiunile noastre în rândul popoarelor de pe pământ. Cum putem vorbi despre pace în timp ce construim noi şi formidabile arme de război? Cum putem vorbi despre pace în timp ce justificăm anumite acţiuni ilegitime cu discursuri de discriminare şi de ură?
Sunt convins că pacea nu mai este un „sunet de cuvinte” dacă nu se întemeiază pe adevăr, dacă nu se construieşte conform dreptăţii, dacă nu este însufleţită şi completată de caritate şi dacă nu se realizează în libertate (cf. Sfântul Ioan al XXIII-lea, Enciclica Pacem in terris, 18).
Construirea păcii în adevăr şi în dreptate înseamnă a recunoaşte că „foarte des subzistă diferenţe, chiar evidente, în ştiinţă, în virtute, în capacităţile inventive, în posesia de bunuri materiale” (ibid., 49), însă asta nu va putea justifica niciodată intenţia de a impune altora propriile interese particulare. Dimpotrivă, toate acestea pot constitui un motiv de responsabilitate şi respect mai mare. La fel, comunităţile politice, care în mod legitim pot să difere între ele în gradul de cultură sau de dezvoltare economică, sunt chemate să se angajeze ca să lucreze „pentru urcarea comună”, pentru binele tuturor (cf. ibid., 49-50).
De fapt, dacă vrem realmente să construim o societate mai dreaptă şi sigură, trebuie să lăsăm să cadă armele din mâinile noastre: „nu se poate iubi cu arme ofensive în mână” (Sfântul Paul al VI-lea, Discurs la Naţiunile Unite, 4 octombrie 1965, 5). Când ne încredinţăm logicii armelor şi ne îndepărtăm de exercitarea dialogului, uităm în mod tragic că armele, mai înainte de a provoca victime şi distrugere, au capacitatea de a genera vise urâte, „cer cheltuieli enorme, opresc proiecte de solidaritate şi de muncă utilă, falsifică psihologia popoarelor” (ibid., 5). Cum putem propune pacea dacă folosim încontinuu intimidarea războinică nucleară ca recurgere legitimă pentru rezolvarea conflictelor? Fie ca acest abis de durere să amintească limitele care n-ar trebui să se depăşească niciodată. Adevărata pace poate să fie numai o pace dezarmată. În afară de asta, „pacea nu este simpla lipsă a războiului […]; ci este un edificiu care trebuie construit încontinuu” (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 78). Este rod al dreptăţii, al dezvoltării, al solidarităţii, al atenţiei faţă de casa noastră comună şi al promovării binelui comun, învăţând de la învăţăturile istoriei.
A ne aminti, a merge împreună, a proteja. Acestea sunt trei imperative morale care, chiar aici la Hiroshima, capătă o semnificaţie şi mai puternică şi universală şi au capacitatea de a deschide un drum de pace. Prin urmare, nu putem permite ca generaţiile actuale şi cele noi să piardă amintirea a ceea ce s-a întâmplat, acea amintire care este garanţie şi stimulent pentru a construi un viitor mai drept şi fratern; o amintire care se răspândeşte, pentru a trezi conştiinţele tuturor bărbaţilor şi femeilor, în special ale celor care astăzi desfăşoară un rol special pentru destinul naţiunilor; o amintire vie care să ajute să se spună din generaţie în generaţie: să nu se mai întâmple niciodată!
Tocmai pentru asta suntem chemaţi să mergem uniţi, cu o privire de înţelegere şi de iertare, deschizând orizontul la speranţă şi ducând o rază de lumină în mijlocul norilor numeroşi care întunecă astăzi cerul. Să ne deschidem la speranţă, devenind instrumente de reconciliere şi de pace. Acest lucru va fi mereu posibil dacă vom fi capabili să ne protejăm şi să ne recunoaştem ca fraţi într-un destin comun. Lumea noastră, interconectată nu numai din cauza globalizării ci, din totdeauna, din cauza pământului comun, reclamă mai mult decât în alte epoci ca să fie puse pe locul al doilea interesele exclusive ale anumitor grupuri sau sectoare, pentru a ajunge la măreţia acelora care luptă coresponsabil pentru a garanta un viitor comun.
Într-o implorare unică, deschisă faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă, în numele tuturor victimelor bombardamentelor, ale experimentelor atomice şi ale tuturor conflictelor, din inimă să înălţăm împreună un strigăt: Să nu se mai întâmple niciodată războiul, să nu se mai întâmple niciodată zgomotul asurzitor al armelor, să nu se mai întâmple niciodată atâta suferinţă! Să vină pacea în zilele noastre, în această lume a noastră. O, Dumnezeule, tu ne-ai promis asta: „Îndurarea şi adevărul se vor întâlni, dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa; adevărul va răsări din pământ şi dreptatea va coborî din ceruri” (Ps 84,11-12).
Vino, Doamne, căci se face seară, şi unde a abundat distrugerea fie ca astăzi să prisosească speranţa că este posibil de scris şi de realizat o istorie diferită. Vino, Doamne, Principe al păcii, fă-ne instrumente şi reflexii ale păcii tale!
„De dragul fraţilor şi prietenilor mei, eu spun: «Pace ţie!»” (Ps 122,8).
– Servicii de creare site web
