Duminică 9 februarie 2025, la Mănăstirea “Sfânta Ana” Rohia a fost oficiat Parastasul de pomenire pentru Părintele Arhim. Serafim Man, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 12 ani. Părintele stareț Serafim Man a trecut la Domnul în 12 februarie 2013.
***
Anul acestea 2025 este declarat în Patriarhia Română, Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul XX. În câteva cuvinte aș vrea să vă vorbesc despre un astfel de duhovnic și mărturisitor din secolul XX. Un om al smereniei și al rugăciunii; un om a lui Dumnezeu; harnic, curajos, rugător și smerit, de la a cărui trecere la Domnul și înveșnicire se împlinesc zilele acestea doisprezece ani. Tot anul acesta se vor împlini nouăzeci de ani de la nașterea sa pământească. Din cei șaptezeci și opt de ani câți i-a trăit pe pământ peste șaizeci de ani au fost închinați slujirii lui Dumnezeu, în care și-a făcut datoria față de Dumnezeu, față de monahism și față de credincioși cu timp și fără timp, fiind în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor, lucrându-și mântuirea cu multă osteneală, osteneală binecuvântată cu smerenie și rugăciune. Este vorba despre vrednicul de pomenire Părintele Serafim Man, fost viețuitor și stareț al acestei mănăstiri.
Pe părintele Serafim, sigur că cei mai mulți dintre dumneavoastră l-ați cunoscut, i-ați fost ucenici și apropiați, a fost unul dintre cei mai mari stareți gospodari ai monahismului din secolul XX. Cred că pe puțini stareți i-ai putut vedea făcând ceea ce a făcut părintele Serafim; să se înroleze la roaba de beton, la spartul pietrelor cu barosul sau la căratul materialelor. A construit mult și bine; dintr-un mic schit, aici la Rohia, a făcut o mănăstire. A construit: Casa cu paraclis, Casa poetului, Altarul de vară, aducțiunea de apă, a introdus curentul electric, a făcut poarta din sat, zidurile de sprijin, etc. Era pasionat de tot ceea ce făcea, dar cu toate acestea Sfântul Altar nu a suferit din cauza construcțiilor. A fost o perioadă cănd a slujit peste o mie de Sfinte Liturghii neîntrerupte, singur, timp de trei ani; și cu toate acestea stătea la îndemâna credincioșilor, la biroul mănăstirii, mărturisindu-i și dându-le sfat, bucurându-se pentru cei ce veneau și cercetau mănăstirea.
Era liderul spiritual din nord-vestul Țării; ceea ce a însemnat părinții Cleopa Ilie și Paisie Olaru, de acum trecuți în rândul sfinților, pentru Moldova, Arsenie Papacioc pentru Dobrogea sau Teofil Părăian pentru Transilvania, pentru centrul Țării, a însemnat părintele Serafim alături de Înaltpreasfințitul Justinian pentru nord-vestul Țării. Dar dânsul, sigur că nu a fost chiar atât de cunoscut pentru lumea mare, pentru credincioșii din restul Țării, decât pentru credincioșii de aici, din aceste părți, care veneau și cercetau această mănăstire, mai ales de hramurile ei, pentru că părintele nu și-a pus în mișcare toate strategiile extramonahale și n-a fost prins în declicul publicității. A fost un monah smerit care a iubit Mănăstirea Rohia și monahismul până la contopire. A refuzat în 1976 chiar și chemarea la treapta arhieriei. În 1976 vrednicul de pomenire episcopul Emilian Birdaș, fiu al satului Rohia, fiind episcop la Alba Iulia l-a chemat să meargă acolo ca să-i fie colaborator; și dânsul a cerut timp de răgaz, să se sfătuiască cu obștea monahală; iată doar câteva cuvinte pe care i le-a transmis în scris și care se găsesc în arhiva mănăstirii, ca răspuns episcopului Emilian: „ Sentimentul care mă stăpânește este dorința ca și pe mai departe să fiu un slujitor cât mai credincios lui Dumnezeu; să fiu mereu în apropierea Altarului; să mă îndeletnicesc cu rugăciunea, cu sfat duhovnicesc spre mângâierea și îndreptarea credincioșilor. Trăiesc sentimentul datoriei plinite și al slujirii făcute pe deplin.”. Acesta i-a fost răspunsul la chemarea dată.
A fost apoi un monah curajos. Prin tot ceea ce a făcut; construcțiile pe care le-am amintit mai înainte, toate ridicându-le în plin regim ateo-comunist, făcându-le fără nici o aprobare. Tot un act de curaj a fost și acela că în 1980 l-a primit la Rohia pe marele cărturar Nicu Aureliu Steinhardt, l-a călugărit fără nici o aprobare, nici măcar din partea superiorului bisericesc, a ierarhului. … Apoi în 1980 a publicat prima monografie a mănăstirii Rohia; trebuia aprobare de la Departamentul Cultelor pentru ca să publice. A primit aprobare pentru cinci mii de exemplare, dar sfinția sa a publicat douăzeci de mii de exemplare. Pentru aceasta „prietenii”, oamenii invidioși, l-au denunțat și securității și drept urmare i-a fost retrasă de către Departamentul Cultelor decizia de stareț al mănăstirii și doar, din punct de vedere ierarhic-bisericesc, a fost recunoscut ca și stareț. Dar nu a fost prima dată când a fost trădat. Și în 1976 când a construit drumul pe care astăzi venim cu toții la sfânta mănăstire; atunci, sigur că au trebuit tăiate câteva lemne, a fost nevoie să fie defrișată o parte din pădure ca să facă drumul; a fost reclamat chiar la președintele Țării din aceea perioadă. De fiecare dată a știut care au fost oamenii invidioși, care au fost cei care l-au trădat, care au fost oamenii care au făcut asemenea lucruri.
Însă munca istovitoare, slujirea neobosită șicanele din partea autorităților, invidia și răutățile, toate acestea, cu îngăduința lui Dumnezeu, i-au adus o boală cruntă, cancerul, perioada anilor 1980-1984 fiind cea mai grea pentru dânsul. Încât în luna mai 1984 medicii nu i-au mai dat nicio șansă de-a trăi, decât numai câteva zile. Însă rugăciunea dânsului personală, rugăciunea părinților din mănăstire, rugăciunea credincioșilor și a tuturor celor care l-au cunoscut și minunea lui Dumnezeu și a Maicii Domnului au făcut să se producă cu adevărat o minune și să contrazică toate pronosticurile medicilor, iar Dumnezeu l-a mai înzilit cu încă treizeci de ani de viață, pentru a lucra după aceea cu mult spor, predicând cuvântul lui Dumnezeu, scriind cărți care sunt de folos nouă tuturor, stând ca duhovnic la dispoziția credincioșilor și a monahilor, pentru că după `1990 când s-a dat libertate și a început să reînvie monahismul, dânsul a mers, începând de la Mănăstirea Timișeni din Timișoara și continuând cu mănăstirile din Maramureș, aproape la fiecare mănăstire și a slujit zile sau săptămâni întregi ca să dea putere, să dea vigoare, să se reaprindă focul monahismului pe vechile vetre monahale sau pe cele nou înființate, ca să fie de folos.
Iiubiți credincioși, și noi să luăm pildă de la sfinția sa și așa cum s-a rugat mereu, dar și atunci când a fost bolnav s-a rugat Maicii Domnului spunându-i așa: „Maica Domnului, dacă mai ai nevoie de mine aici pe pământ fă-mă bine și mai ține-mă! Dacă nu, ia-mă la tine!” Și noi să ne rugăm mereu lui Dumnezeu ca să ne dea vreme de pocăință; zilele care ne-au mai rămas să ne fie vreme de pocăință, de smerenie, de rugăciune și Dumnezeu, dacă ne facem datoria acolo unde suntem și la fiecare vârstă, la fiecare etapă a vieții, vine cu darurile și binecuvântările Sale; căci pe lângă toate acestea pe care vi le-am spus și câte multe altele se pot spune, a fost și misionar prin parohiile din Țara Lăpușului, pentru că a trăit și Decretul 410 din 1959, când monahii au fost dați afară din mănăstiri și dânsul a fost trimis ca preot la parohiile Băiuț, Cupșeni, Costeni, Dobric, dar și în alte parohii, făcând misiune, fără ca să uite vreodată voturile monahale și iubirea față de mănăstire.
A dat sfat bun tuturor și cuvânti liniștit tuturor. A dezlegat mai mult decât a legat, în scaunul de spovedanie. În chilia sfinției sale, plină de icoane, dimineața de la ora 4:30 se trezea și făcea canon de rugăciune, citind acatiste și din psaltire, îchinându-se la fiecare icoană. Eu încă nu am văzut un monah care să fie atât de rugător și atât de smerit așa cum a fost părintele Serafim.
Am făcut această legătură pentru că este ziua de pomenire a sfinției sale și pentru că dânsul a avut ceva din fariseu, în sensul bun, practicând cu seriozitate postul și rugăciunea, dar a avut smerenia vameșului și umilința acestuia. Nu a ieșit în evidență ca să-și arate calitățile spirituale și duhovnicești, ci prin smerenie, rugăciune și post, prin atașamentul față de sfânta mănăstire, față de credincioși, s-a făcut iubit de Dumnezeu. A iubit pe Dumnezeu și Dumnezeu l-a iubit pe el. În noaptea de 12 februarie 2013, când a trecut la Domnul, Cerurile s-au deschis ca să primească sufletul lui bun, blând și iubitor în brațele Sale. Și noi astăzi făcând pomenirea dânsului, împlinim ceea ce a zis Sfântul Apostol Pavel: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința.”(Evr. 13, 7). Amin!
Arhim. Macarie Motogna- cuvânt de învățătură rostit la Duminica a XXXIII-a după Rusalii- a vameșului și a fariseului
– Servicii de creare site web
