„Aici se plânge și se suferă. Toți. Din această situație vom putea ieși numai împreună, ca omenire întreagă.” De aceea trebuie „să îl privim pe celălalt cu spirit de solidaritate” și să ne comportăm în consecință. Papa Francisc urmărește cu îngrijorare evoluția urgenței coronavirus. Însă la telefon, luni, 16 martie 2020, vrea să insufle și speranță în „lumina” care va veni și va lumina întunericul „intrat în toate casele”, sub formă de durere și preocupări. După acest timp suspendat va fi „cam ca după război”, avertizează Pontiful. Va trebui reconstruit. Pe patru pilaștri susținători: „rădăcinile”, reprezentate înainte de toate de bunici, de bătrâni; „amintirea” acestor zile suprareale; „fraternitatea” dintre ființele umane; „speranța, care nu dezamăgește niciodată”.
– Sanctitate, se apropie un Paște „cu uși închise”, cu celebrări numai via web, tv și radio: pentru mulți credincioși va fi o suferință în suferință. Cum trebuie trăit acest Paște în mijlocul pandemiei?
– Cu pocăință, compasiune și speranță. Și smerenie, pentru că de atâtea ori uităm că în viață există „zone obscure”, momente întunecate. Credem că se pot întâmpla numai altcuiva. În schimb acest timp este întunecat pentru toți, fără nici o excepție. Este marcat de durere și umbre, care au intrat în casă. Este o situație diferită de cele pe care le-am mai trăit. Aceasta și pentru că nimeni nu își poate permite să stea liniștit, fiecare împărtășește aceste zile dificile.
– La Angelus ați spus că Postul Mare poate ajuta să găsim un sens la tot ceea ce se întâmplă: cum?
– Timpul de pregătire pentru Paște, cu rugăciunea și postul, ne antrenează să îi privim cu solidaritate pe ceilalți, mai ales pe cei care suferă. Așteptând strălucirea acelei lumini care va lumina din nou totul și pe toți.
– Este deosebit de important să ne rugăm în această perioadă?
– Îmi vin în minte apostolii aflați în furtună care îl invocă pe Isus: „Învățătorule, ne înecăm”. Rugăciunea ne face să înțelegem vulnerabilitatea noastră. Este strigătul săracilor, al celor care se scufundă, care se simt în pericol, singuri. Și într-o situație dificilă, disperată, este important de a ști că este Domnul de care să ne prindem.
– Dumnezeu cum ne poate ajuta?
– Ne susține în atâtea moduri. Ne transmite tărie și apropiere, așa cum a făcut cu discipolii care cereau ajutor în furtună. Sau când și-a întins mâna lui Petru care se îneca.
– Cei care nu cred unde pot găsi întărire și încurajare?
– Nu vreau să fac distincție între cei care cred și cei care nu cred. Toți suntem umani și ca oameni toți suntem în aceeași barcă. Și nici un lucru uman nu trebuie să fie străin pentru un creștin. Aici se plânge pentru că se suferă. Toți. Sunt în comun umanitatea și suferința. Ne ajută sinergia, colaborarea reciprocă, simțul de responsabilitate și spiritul de sacrificiu care se generează în atâtea locuri. Nu trebuie să facem diferență între cei care cred și cei care nu cred, să mergem la rădăcină: umanitatea. În fața lui Dumnezeu toți suntem fii.
– Între dramele legate de Covid-19 sunt evenimentele celui care moare în izolare, fără afectul rudelor care nu se pot apropia pentru a nu fi infectați. Sunt scene sfâșietoare care au loc zilnic în spitale, la Bergamo, la Brescia, la Cremona. Unii, puțin înainte de a muri, trimit salutul lor soției, soțului, copiilor, prin intermediul infirmierilor. Ce gânduri vă vin în minte și în inimă?
– În aceste zile mi-au povestit o întâmplare ce m-a impresionat și m-a îndurerat, și pentru că reprezintă ceea ce se întâmplă în spitale. O bătrână a înțeles că urma să moară și voia să își ia rămas bun de la cei dragi ai ei: infirmiera a luat telefonul și a sunat-o video pe nepoată, astfel bătrâna a văzut fața nepoatei și a putut să plece cu această mângâiere. Este nevoia ultimă de a avea o mână care să te ia de mână. De un gest de însoțire finală. Și atâtea infirmiere și infirmieri însoțesc această dorință extremă cu urechea, ascultând durerea singurătății, luând de mână. Durerea celui care a murit fără să își ia rămas bun devine rană în inima celui care rămâne. Mulțumesc tuturor acestor infirmieri și infirmiere, medici și voluntari care, în pofida oboselii extraordinare, se înclină cu răbdare și bunătate a inimii pentru a face față absenței obligatorii a celor din familie.
– Piemont este una din regiunile cele mai biciuite de virus. Recent din cauza răcelii nu ați putut să mergeți acolo: ce ați vrea să spuneți piemontezilor?
– „La Consolà” („La Consolata”; aici Papa vorbește în piemonteză, nr). „O’ Protetris dla nòstra antica rassa, cudissne Ti, fin che la mòrt an pija: come l’aqua d’un fium la vita a passa, ma ti, Madòna, it reste” („O, Ocrotitoare a rasei noastre antice, păzește-mă tu, până când moartea mă va lua: ca apa unui fluviu viața trece, dar tu, Sfântă Fecioară, tu rămâi”). Poezia-rugăciunea lui Nino Costa către Sfânta Fecioară Maria Consolata. Mai mult ca oricând asta este, nu-i așa? „Ca apa unui fluviu viața trece, dar tu, Sfântă Fecioară, tu rămâi”. Piemontezilor le spun să o roage pe Consolata, cu credință și încredere.
– Această urgență planetară este caracterizată și de o rețea de solidaritate, compusă din mii de persoane care fac sacrificii pentru binele altora. Când se va termina totul, va putea folosi la ceva pentru viitor?
– Să amintească o dată pentru totdeauna oamenilor că omenirea este o comunitate unică. Și cât de importantă, decisivă este fraternitatea universală. Trebuie să ne gândim că va fi cam ca după război. Nu va mai fi „celălalt”, ci vom fi „noi”. Pentru că din această situație vom putea ieși numai toți împreună.
– De la ce anume va trebui să pornim din nou ca ființe umane?
– Va trebui să privim și mai mult la rădăcini: bunicii, bătrânii. Să construim o adevărată fraternitate între noi. Să comemorăm această experiență dificilă trăită toți împreună. Și să mergem înainte cu speranță, care nu dezamăgește niciodată. Acestea vor fi cuvintele cheie pentru a reîncepe: rădăcini, amintire, fraternitate și speranță. (material Vatican Insider tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
– Servicii de creare site web
