„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Spiritul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Isus, caci El va mantui poporul Sau de pacatele lor” (Mt.1,20-21).
Iubiti credinciosi, cuvioase persoane consacrate, fii si fiice ale Bisericii noastre, va salut cu bucurie pe fiecare dintre dumneavoastra in aceasta frumoasa si asteptata sarbatoare a Nasterii Domnului. As dori sa va colind pe fiecare in parte si sa ma alatur cetelor de colindatori care vestesc nasterea lui Isus, insa o pot face doar cu gandul, insotindu-va pe toti cu dorinta de bine si de asemenea prin intermediul acestei scrisori pastorale.
Am parcurs cu totii inca un an calendaristic in care s-au impletit ca intr-o cununa, bucurii si impliniri, cu asteptari si poate dezamagiri, cu munca si sarguinta pentru ceea ce fiecare isi doreste. Astazi in Sarbatoarea Nasterii Domnului suntem chemati sa-i multumim lui Dumnezeu pentru darul cel mare al nasterii Fiului Sau, care din dragoste pentru noi, vine inspre noi cautand inimile noastre, pentru a petrece si impleti vesnicia Sa cu timpul istoric al vietii noastre. Aceasta intalnire tainica, dar atat de reala da nastere si se constituie intr-un izvor din care curge credinta si apoi iriga viata fiecarui om cu apa sperantei si cu bucuria sensului vietii orientat spre vesnicie.
In acest an ne indreptam atentia asupra evenimentelor narate de sfantul evanghelist Matei, oprindu-ne o clipa in meditatie pentru a aprofunda figura magilor calatori, care isi urmeaza steaua lor din dorinta de a-l afla pe Regele nou nascut. „Iar nasterea lui Isus Hristos asa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodita cu Iosif, fara sa fi fost ei inainte impreuna, s-a aflat avand in pantece de la Spiritul Sfant. Iosif, logodnicul ei, drept fiind si nevrand s-o vadeasca, a voit s-o lase in ascuns” (Mt.1,18-19). De cate ganduri si preocupari are parte omul in dorinta sa de a-si fauri binele propriu! Cate griji, efort si munca nu depune pentru a-si atinge telul si in toate acestea, daca are inima deschisa spre Dumnezeu, gaseste apoi calea, masura si finalitatea a ceea ce cauta! Omul nu poate de la sine, cu propriile-i puteri sau doar cu ratiunea, sa inteleaga toate sensurile existentei sale, daca nu se lasa calauzit si de credinta, de Cuvantul lui Dumnezeu.
Dreptului Iosif i se arata ingerul in vis, ca semn al rasplatii dreptatii sale, incurajandu-l si descoperindu-i sensul a ceea ce nu putea sa inteleaga: originea dumnezeiasca a lui Isus; cum Maria logodnica sa, este Fecioara aleasa de Dumnezeu sa fie mama Celui Preainalt: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este le la Spiritul Sfant. Ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Isus, caci El va mantui poporul Sau de pacate” (Mt.1,20-21). Sfantul Iosif este prototipul omului credincios care munceste cinstit, este pasnic si atasat valorilor religioase, insa nu este lipsit de incercari, intrebari si dubii privitoare la evenimentele cotidiene pe care le traieste. Acceptand planul lui Dumnezeu in viata sa, el este chemat sa devina oficial tatal copilului care se va naste, inscriindu-i numele in actele oficiale, asa cum fiecare dintre noi suntem chemati sa ne asumam inca un rol pe care adesea il ignoram, de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu in societatea si comunitatea in care traim.
„Iar daca s-a nascut Isus in Betleemul Iudeii, in zilele lui Irod regele, iata magii de la Rasarit au venit in Ierusalim, intreband: unde este regele iudeilor, Cel ce S-a nascut? Caci am vazut la Rasarit steaua Lui si am venit sa ne inchinam Lui” (Mt.2,1-2). Dupa doua milenii de crestinism noi stim unde s-a nascut Isus, adica cunoastem locul geografic unde a intrat in istoria pamantenilor ca muritor, Cel nemuritor, insa nu stim intotdeauna unde sa-l intalnim. De aceea viata spirituala ni se prezinta ca un drum, ca o calatorie pe care o parcurgem de-a lungul vietii. Finalitatea vietii spirituale este aceea de a-L intalni pe Dumnezeu, insa intalnirea nu se realizeaza doar la sfarsitul drumului, ci si pe parcursul lui. Magii nu aveau cum sa stie cu exactitate locul unde s-a nascut un nou rege, au doar indicii si pleaca imediat in calatorie. In aceasta calatorie sunt insufletiti de semnele pe care le primesc, ca raspuns la cautarile lor, si de aceea doresc sa mearga mai departe, sa-L intalneasca, si sa vada pe Cel ce li s-a descoperit prin stiinta.
Ca reprezentanti ai clasei preotesti persane simbolizand lumea pagana pe de o parte, dar si stiinta pe de alta, fiind buni cunoscatori ai astrelor, citesc semnele universului care ii conduc spre Ierusalim, simbolul religiei, orasul revelatiilor. Ramasitele pamantesti ale magilor se afla astazi la Köln in Germania, duse acolo de regele Frederic Barbarosa in secolul XII dupa ce a distrus cetatea Milano unde se gaseau pana atunci. Calatoria lor spre Betleem o putem asemana cu drumul pe care il face stiinta moderna in a intalni religia, atunci cand aceasta (stiinta) nu se foloseste doar de puterea, legile si energiile existente in creatie, ci intreaba si despre Creator odata cu descoperirile ei. Magii sunt condusi de catre o stea, simbolul intelepciunii cautatoare si intrebatoare si ajung la Irod regele din Iudeea in aceea vreme, insa ei Il cauta pe regele Iudeilor, pe Isus. Pentru a ajunge la adevarul deplin, stiinta are nevoie de religie, nu pentru a-si imbunatatii formulele, tehnica si mijloacele de cercetare, ci pentru a-i fi indicat locul unde poate fi intalnit Dumnezeu Creatorul si Mantuitorul lumii.
Abia dupa ce arhiereii si carturarii iudei cerceteaza Scripturile pot da un raspuns ajutator care indica directia: „in Betleemul Iudeii, ca asa este scris de proorocul: si tu Betleeme pamantul lui Iuda, nu esti nicidecum cel mai mic intre capeteniile lui Iuda, caci din tine va iesi Conducatorul care va paste pe poporul Meu Israel” (Mt.2,5-6). Omul care nu cauta, nu gaseste si prin urmare nu se poate bucura de noutatea descoperirilor sale. Progresul, fie el spiritual, profesional, tehnic sau material isi are motorul cautarii in dinamismul persoanei deschise spre Dumnezeu. Inertia, autosuficienta, mandria, sunt piedici pentru om in drumul sau de intalnire cu Cel ce vine, Fiul lui Dumnezeu.
Iubiti credinciosi,
Anul pastoral dedicat credintei s-a incheiat luna trecuta. Biserica intreaga este insufletita de roadele spirituale ale unui an care prin programele pastorale desfasurate, a pus in centrul atentiei sale, credinta crestina ca poarta de intrare in lumea si lumina lui Dumnezeu. Exista cel putin trei categorii de persoane care se raporteaza diferit la credinta si in buna masura traiesc diferentiat raportul lor cu Biserica. In primul rand sunt crestinii practicanti cei care in mod regulat frecventeaza si participa la sfintele Liturghii din duminici si sarbatori, aducandu-si aportul la viata bisericeasca a comunitatilor lor si cultivand in primul rand pentru ei insisi identitatea pe care o au, de fii chemati la mantuire.
Sunt apoi cei botezati, dar putin practicanti, sau nepracticanti. Acestia se multumesc cu sentimentul general al apartenentei la crestinism, insa nu cunosc invatatura crestina in esenta ei si au pierdut gustul pentru realitatile spirituale. Ei sunt adevaratii saraci ai zilelor noastre si totodata nevoiasii Bisericii. Pentru ei Biserica cauta noi cai si posibilitati de a reaprinde flacara vie a fervorii credintei. Mai sunt apoi in lume cei care nu-L cunosc pe Hristos, pentru ca inca nimeni nu l-a vestit in tarile unde traiesc. Biserica se gandeste si la ei si se roaga Tatalui ceresc ca sa trimita lucratori in via Sa ca misionari.
Eparhia noastra va continua si in anul care vine programul pastoral al catehezelor dedicate credintei, din perspectiva trairii ei in viata de fiecare zi. „Ce folos, fratii mei daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are. Oare credinta poate sa-l mantuiasca?(…) Asa si cu credinta: daca nu are fapte e moarta in ea insasi” (Iacov 2,14-17). Sfantul Parinte Papa Francisc, odata cu ceremonia de incheiere a anului credintei, a publicat noua sa exortatie apostolica, Evangelii Gaudium (Bucuria Evangheliei), adresata episcopilor, preotilor, persoanelor consacrate si credinciosilor, despre vestirea evangheliei in lumea de azi. Intr-o ampla descriere a celor cinci capitole, Papa ne ofera o viziune clara a cailor pe care Biserica catolica va pasi in urmatorii ani, avand in atentie ceea ce este prioritar: vestirea si trairea Evangheliei.
„Bucuria Evangheliei umple inima si viata celor care il intalnesc pe Isus. Cei care se lasa salvati de El sunt eliberati de pacat, de tristete, de golul interior, de izolare. Cu Isus Hristos totdeauna se naste si renaste bucuria. In aceasta exortatie doresc sa ma adresez credinciosilor crestini pentru a-i invita la o noua etapa de evanghelizare, marcata de aceasta bucurie si sa indic cai pentru Biserica in urmatorii ani”(Evangelii Gaudium 1).
Vestirea Evangheliei ramane in sarcina tuturor credinciosilor crestini, nefiind un atribut exclusiv al preotilor si calugarilor. In familie se deprind mai intai si mai bine valorile morale si religioase odata cu insusirea vorbirii, cu cresterea si cu invatarea tuturor principiilor si valorilor de care este insufletita familia crestina. Dar pentru aceasta este nevoie mai intai de bune familii crestine care sa fie cele dintai scoli de viata si credinta atat pentru fiii lor cat si pentru comunitatile in care traiesc. In sarbatoarea Craciunului privim cu multa admiratie la familia sfanta din Nazaret care ramane modelul tuturor familiilor crestine si vedem cum vietile Sfintei Fecioare si a dreptului Iosif se impletesc in jurul aceluiasi ideal, sunt puse in slujba lui Dumnezeu, iar grija pentru pruncul Isus ii face sa-si asume orice efort, risc si provocare.
Iubiti credinciosi,
Sarbatoarea Craciunului este sarbatoarea bucuriei, a nasterii lui Isus Fiul lui Dumnezeu, dar este in acelasi timp si sarbatoarea nasterii sufletului in Dumnezeu prin primirea Pruncului divin in inima noastra, in viata noastra. Raportarea crestinilor la evenimentul nasterii Fiului dumnezeiesc nu este doar una istorica si geografica, ci mai ales una existentiala; prezentul care vorbeste de o Prezenta. Sfanta Liturghie este tocmai celebrarea acestei Prezente care in sfanta Impartasanie ni se daruieste pe deplin. In una din referintele sale, Sfantul Augustin spunea: „Sufletul este mai prezent acolo unde iubeste, decat in trupul pe care il insufleteste”, vrand prin aceasta sa spuna ca inima omului simte si traieste cu adevarat realitatea a ceea ce iubeste de fapt.
Pentru a-L intalni pe Cel ce vine, Dumnezeul veacurilor, devenit prunc tanar si noi suntem invitati sa facem o calatorie impreuna cu magii spre locul unde poate fi intalnit. Calauziti si noi de steaua inteligentei care ne conduce inspre revelatia din Sfanta Scriptura, ne vom bucura mai mult de indicatiile acesteia si vom cunoaste mai bine calea pe care ne-o arata. Dupa ce magii au aflat raspunsul de la arhiereii si carturarii evrei, „au plecat si iata steaua pe care o vazusera in Rasarit mergea inaintea lor, pana ce a venit si a stat deasupra, unde era Pruncul si vazand ei steaua s-au bucurat cu bucurie mare foarte”(Mt.2,9-10).
Cata bucurie si curaj este in sufletul omului atunci cand el insusi vede in viata sa semne concrete si realizeaza ca Dumnezeu nu l-a parasit, ci il insoteste cu Providenta Sa. La aceste semne sa privim si noi si sa ne bucuram de ele, stiind ca lucrarea lui Dumnezeu este in curs si Providenta sa iubitoare ne insoteste. Aici as face doar o scurta trimitere la istoria recenta a Bisericii noastre, la momentele de intuneric, preocupari si griji ale epocii trecute, pana la iesirea la lumina si la realizarile, atatea cate sunt ele, ale perioadei post decembriste. Bucuria si speranta trebuie sa fie mai puternice, mai intense si mai vizibile decat neajunsurile, nemultumirile si supararile.
Magii au ajuns la pruncul Isus si cazand la pamant, s-au inchinat Lui, apoi deschizand visteriile lor, i-au adus daruri: aur, tamaie si smirna. Calatoria lunga facuta de ei nu a fost zadarnica, ci au avut bucuria si implinirea sufleteasca de a-L fi gasit pe Cel care i-a zidit. Inchinarea adanca, sau prosternarea se cuvenea regilor, ei insa L-au aflat pe Regele cerului si al pamantului. Drumul exterior odata incheiat, il pregateste si il incepe pe cel interior: adorarea lui Dumnezeu.
Visteriile deschise fac trimitere si sunt semnul inimii lor dupa cum spune sfantul evanghelist Matei (6,21): „caci unde este comoara ta, acolo este si inima ta” asa dupa cum valorile pe care le iubim mai mult, acelea sunt mai prezente in viata noastra. Magii isi deschid inima si ofera darurile care sunt in ea: aur, adica bogatia vizibila, reprezinta ceea ce un om are; tamaie, invizibila ca si Dumnezeu, reprezinta ceea ce un om doreste; smirna, uleiul care vindeca ranile sau fereste trupul de stricaciune, reprezinta ceea ce un om este. Regalitatea, dumnezeirea, mortalitatea proprii creaturii, tot ceea ce omul are, dar mai ales ceea ce doreste si ceea ce-i lipseste, acelea sunt visteriile sale. Omul isi deschide si ofera lui Dumnezeu averile sale, dorintele sale si grijile sale, iar Dumnezeu intra in ele. Daruind ceea ce ei sunt, magii primesc pe Cel ce este si devin asemanatori Lui. Dumnezeu se naste in om si omul se naste in Dumnezeu, aici se implineste calatoria.
Ajunsi si noi, iubiti credinciosi la acest moment al Sarbatorii de astazi, nu-mi ramane decat bucuria de a va ura tuturor, familiilor dumneavoastra si tuturor celor dragi: Sarbatori binecuvantate cu pace si bucurie iar Noul An care vine, sa va aduca sanatate si prosperitate! La multi si sfinti ani!
PS Vasile Bizau, episcop greco-catolic de Maramures
Sursa: Vasile Bizau, episcop greco-catolic de Maramures
– Servicii de creare site web
