Pe valea Amadia, la Grota din Dealul Crucii

Prognozata ploita nu se confirma, nici nebulozitatea.
Soare e generos, deosebit de cald pentru acest final de octombrie (avand in vedere ca-n urma cu doar o saptamana ne-a viscolit intre 700-1079 m altitudine pe Muntele Bradului).
Noaptea asta s-a trecut la ora de iarna iar in traseul baimarean purcedem abia la 10,30 cu o trupa nevisat de mare, Mitica Istvan (revenit in zori de la prospectari geologice efectuate in Baia Borsa, pe Toroiaga) invitand colegi de la Clubul de Speologie Montana dar si pe reputatul doctor in arheologie Kacso, de la Muzeul de Istorie Baia Mare cu sotia si o prietena de-a lor.

Intrarea in Grota din Dealul Crucii  – (c) Lucian Petru Goja

 Vezi GALERIA FOTO (click aici…)

Un drum asfaltat se desprinde repede din strada Grivitei (Baia Mare) orientandu-se la stanga (spre nord), suie pe valea Amadia (amonte) modesta ca debit dar spectaculoasa.
La ultima casa ne punem rucsacii de tura si continuam deplasarea per pedes apostolorum pe valea Amadia (malul geografic drept).
Fostul drum de caruta, pe alocuri afundat prin tractarea lemnelor, e dominat de-o parte si alta de muribunzi-impozanti castani atacati de molima ciupercii – cancerul de scoarta – intercalati cu goruni, rar fagi, plopi, mesteceni.
Nu peste multa vreme versantul din stanga devine din ce in ce mai abrupt si placat cu andezite oxidate, brun-ruginii.

O poteca se desprinde spre dreapta si coboara in valea aproape seaca.
Mai apoi un al doilea drum o ia tot in dreapta, spre Galeria de Apa.
Vom ajunge la ea abia la intoarcere.
Deocamdata suim paralel cu valea Amadiei.

O alta poteca suie binisor spre stanga, ducand spre primul nostru obiectiv – Grota din Dealul Crucii dar optam sa continuam in amontele vai pe poteca ce ne scoate repede si fara efort la fosta Galerie Amadeu(s), surpata.
Deasupra ei, spre vest, se contureaza vechiul abataj in care se exploatase la suprafata filonul principal al Dealului Crucii.
Acesta continua si spre est, dincolo de valea Amadiei, in versant existand odinioara alte doua galerii si un abataj de largimea filonului ( 2,5-3,5 m, aducand a torent de grohote andezitice alterate).
Aici valea Amadia primeste dinspre nord-est un afluent, si el aproape sec.
Il acompaniam spre culme in a doua parte a turei.

La ora 11,30 abandonam platforma cu halda aproape complet aplatizata din fata Galeriei Amadeu(s).
Suim la stanga pe o poteca larga ce se incovoaie repede spre sud-vest-sud.
Nu peste multa vreme taiem filonul principal (pe care vom cobori de la Grota Dealul Crucii).

Codrul intercalat aici cu faget si ciresi salbatici e splendid pastelat in galben-auriu-roscat-sangeriu iar soarele invioreaza totul.
Abandonam poteca ce suie accentuat pe directia sud, aceasta fiind scurmata prin tractarea cu franghia si spatele a lemnelor de foc.
Optam pentru abordarea directa a unui sleau abrupt si afund ce ne scoate la gardul din stalpi de stejar si cablu de otel ce inconjoara abatajul si peretele in care observam gura de acces orientata spre est a Galeriei de Fum, sau mai corect a Grotei Dealul Crucii.

Abia a trecut de amiaza cand ne punem frontalele, luam lanterne led de rezerva, betele de trekking si intram de-a busilea prin tunelul stramt apoi printr-o diaclaza antropica rezultata in urma exploatarii filonului principal, de sus in jos.
Dupa ingustarea incipienta sicanatoare accedem in enorma grota ce ar putea lesne inghiti o catedrala.
Peretii andezitici sunt afumati.
Tradeaza stravechea tehnologie de exploatare prin incingerea cu foc, de joia pana luni dimineata, a rocilor strasnic racite in final prin udarea cu apa rece in amestec cu otet.
Aceasta actiune provoaca fisurarea sau decrepitarea (actiunea de a (se) decrepita si rezultatul ei; rupere a cristalelor prin ridicarea brusca a temperaturii lor, datorita dilatarii inegale pe diferite directii conf. explicatii DEX), facilitand extragera minereului cuartos aurifer, inca din sec. XIV.

Fumul trebuia evacuat pe undeva pentru a permite vederea in galerii si a nu intoxica minierii iar aste se realiza practicand cateva puturi inguste prin care aerul curat si lumina zilei ajungea in uriasa sala neregulata a grotei.

O imensa arcada separa inegal bolta.
Ea reprezinta de fapt roca andezitica sterila, filoanele simetric situate la nord si sud de aceasta fiind exploatate au lasat acest arcuit pod suspendat (lat de aproximativ 1,1-1,5 m si lung de vreo 12-15 m, orientat est-vest).
Ne aflam in Nagy Banya (sau Nagy Verem) adica Baia Mare in limba maghiara (bai fiind sinonim cu mina, odinioara minierii erau numiti baiesi), multiseculara exploatare de neferoase de la care si-a luat numele orasul de azi.

Filonul coboara spre adancuri iar galeria ingusta si inalta o data cu el.
Aspectul general este acela al unei uriase diaclaze inclinata spre sud.
Puturile inguste (cosurile pentru fum si mirabile ochiuri pentru fascicolele de lumina) dispar iar pe peretii stancosi, cu numeroase copturi (bucati de roca instabila, gata oricand sa se desprinda si cada, putand genera grave accidente chiar daca porti o casca de protectie) apar de-acum incolo traverse de lemn de castan ori stejar, urme ale fostelor esafodaje (un fel de platforme-schele) numite casturi.
De pe acestea minierii abordau zonele inalte, greu accesibile, ale filonului principal lat de 1-1,5 m si inalt de 15-20 m, poate chiar mai mult.

Galerii scurte sau mai lungi se desprind din cea principala orientandu-se spre est, nord sau vest.
Speologul Traian Minghiras de la Clubul Montana, cel cu care a trebuit initial sa ajung aici, nu a putut veni azi cu noi.
El, alaturi de unii colegi cu aptitudini de escaladare, au investigat odinioara meticulos stravechile borte dezvoltate cu ciocanul, tancusul si dalta, ulterior utilizand si tehnologia micilor impuscari cu praf de pusca pentru fisurarea cuartitelor hidrotermale filoniene dure.

Coboram pe grohote ce scot la dislocare sunete ca de sticla, unele portiuni ale drumului aducand a tobogane lutoase.
In alte pasaje scurte trebuie sa escaladam cu deosebita atentie bolovani mari, alunecosi si instabili, gata s-o ia din loc, riscand sa-i accidenteze pe cei aflati mai jos.
Brena ne insoteste fidela. Intr-un pasaj dificil trebuie s-o cobor in brate pana la nivelul pardoselei galeriei ce ducea spre un put.

Concretiuni alb-violacee marunte, niste minuscule dar frumoase aflorimente apar pe tavan.
Intr-un bolovan dam peste o geoda cu concretiuni mai bine dezvoltate, de cuart.

La un moment dat o parte din galerie o ia la dreapta. Tavanul coboara la circa 50-80 cm fata de planseu, fiind sustinut de doi pilieri ziditi din piatra.
Ma apropii de ei tarandu-ma pe burta vreo 2-3 m.
Imi venea sa-mi dau palme deoarece dupa ce investisem intr-un blit extern marca Sony si un set de acumulatori de 2700 mA plus incarcatorul aferent, am crezut ca acestia sunt apti (incarcati) pentru fotografiere. Nu erau, iar incarcarea dura minim 13 ore, motiv pentru care a trebuit sa las acasa aceste accesorii si sa utilizez si de-aceasta data blitzul incorporat, chior dincolo de max. 3-4 m.

Aici, pe tavan, apar niste fine macaroane (sau tigarete) limonitice, maroniu-ruginii, cu lungimi variind de la 1 la maxim 20 cm, stalactite limonitice cu alte cuvinte.
Intr-un singur loc remarc o incipienta stalagmita limonitica, de fapt un minuscul ochi de apa in care s-au solubilizat oxizii de fier lent crescand spre tavan.

Moni Klein si sotii Dana & Alex Costin isi continua o vreme coborarea spre fundul galeriei dupa care depasesc un scurt suis abrupt pe grohotele ce-i apropie de put.
Ceilalti facem calea-ntoarsa (daca aveam blitzul extern as fi mers cu ei, asa simteam o stresanta frustrare, spatiile imense, ingust-inalta diaclaza antropica post extractie a filonului reclamand tehnici adecvate de iuminare sau cel putin un flash ca lumea, altfel…
Oricum voi reveni aici cu Toni Minghiras, probabil atunci cand prin puturile de aeraj se prelinge si forma lungi si diafane perdele de gheata, adica niste exceptionale subiecte foto.

Iesirea a fost facila, nu si pentru Brena care incepu sa schelaie neputincioasa intr-un pasaj, venindu-i abila de hac in cele din urma, fericita sa ajunga in marea catedrala si de acolo afara, la soare si aer fara iz secular de fum.

Ajungem in fata peretelui vertical denivelat pe o latime de circa 1,5 m in forma de U, pe micul platou strajuit de castani.
Urmeaza o lunga pauza cu dialoguri interesante referitoare la stravechile tehnici miniere, perioada incipienta a Baii Mari dar si cele legate de oportunitatea realizarii unor inspirate proiecte menite sa conserve si apoi sa exploateze turistic-istoric-cultural aceste pretioase vestigii (ideal integrabile unui mai larg proiect in care similare subiecte/obiective din Baita, Nistru, Ilba, Valea Rosie, Herja, Baia Sprie, Cavnic, Baiut etc. sa poata fi valorificate).

Soarele trece usor dupa versantul vestic si ne aminteste ca ar fi cazul s-o luam din loc.
Moni Klein le insoteste pe d-nele Kacso si Capusan intorcandu-se la masina pe unde au suit.
Noi urmam fidel malul drept al abatajului larg de exploatare a filonului principal pe directia nord-nord-est-est.

Initial mergem pe o potecuta, mai apoi pe o muchie abrupta drapata cu afinis dens perie.
Eu cobor si ma deplasez prin fostul abataj cu peretii aflati la circa 4-5 m, inalti de 3-5 m, formati din andezite alterate, brun-cenusii, silicifiate adesea, alteori cu mici zone de cuart filonian.
Mitica ne spune ca in portiunea superioara a canalului fostului abataj, protejat de rafalele rece de vant, iarna stau ascunse mici ciopoare de caprioare care gasesc aici frunze fragede de mur sau verzi maturici inmugurite de tufe de afin).

Coborand, ajung la o paralela exploatare situata la sud-est de filonul principal, ce aduce a ingusta (de circa 1-1,2 m) diaclaza usor oblica, lunga de aproximativ 7-8 m, afunda de 1,5-2 m.
In stanga acesteia remarc palnia afunda a unui probabil fost put, apropiindu-ne de malul drept al vaii Amadia, alte palnii de extractie cu mici halde.

Traversam firul Amadiei si ne contiuam deplasarea spre est-nord-est, o vreme pe poteca ce acompaniaza afluentul arid al vaii Amadia.
Poteca serpuieste printre foste mici exploatatii de suprafata, suind spre culmea ce desparte valea Amadia de valea Vicleanul Mare (care curge la vest de lacul artificial Bodi Ferneziu, amenajat in sec. XIX ca sursa de apa tehnologica pentru exploatatiile apropiate dar si pentru steampurile de prelucrare a miniereului aurifer).

Nu peste multa vreme in dreapta se iveste un demicon al abia perceptibilei foste halde provenita prin saparea Putului Nou – Ujschacht– intr-o maghiaro-germana.
Ajungem repede la el, infiorandu-ne la vederea haului vertical stancos-accidentat, larg de circa 2-3 m, ce coboara probabil pana la nivelul talvegului vaii Amadia inspre care minereul extras fusese transportat printr-o galerie orizontala, scos la suprafata, incarcat in carute si suit in culmea vaii Vicleanul Mare pentru a fi dus la steampurile din Ferneziu.

Vestigiile unui gard din stalpi de lemn si cabluri de otel limiteaza cat de cat accesul spre put dinspre sud.
Trei laturi nu sunt protejate iar accidentarea celor ce nu stiu zona si nu constientizeaza pericolul, iminenta.

Dupa ce admiraa seculara lucratura miniera si superbii fagi monumentali din jur, o luam spre nord-nord-est pe drumul tehnologic al minereului.
Poposim pe valea Vicleanul Mare (culmea din dreapta) parcursa de un drum relativ recent de acces realizat de IPEG Maramures.
In scurt timp, urmandu-l, ajungem la putul IPEG afund de circa 50 m, betonat dar neprotejat in vreun fel.
La vest de el si la aproximativ 20 m se afla cladirea fostei masini de extractie, acum in ruina (zidaria fiind furata).

Trecem pe langa ruine, prindem culmea strabatuta de o poteca larga orientata initial spre sud-est apoi catre sud, ramificata la un moment dat.
Urmam ramura dreapta ce se orienta spre nord-vest, coboram spectaculos spre platforma minei Amadeu(s) si valea Amadiei, nu inainte insa de-a traversa filonul principal exploatat la suprafata pe o latime de circa 3-3,5 m si o adancime de aproximativ 2,5-3,5 m.

Se insereaza in fundul vaii, motiv pentru care o luam spre Baia Mare pe poteca din malul drept al vaii Amadia, pe care am suit dimineata.
La un moment dat in stanga se iveste culoarul fostei cai a apei captata in zona Vai Romane, condusa 16 km spre vest, dincolo de valea Vicleanul Mare si valea Amadia pentru a intra in Galeria de Apa prin care ajungea la masina de extractie pe care o antrena, aceasta avand menirea de-a evacua apa infiltrata in Mina Dealul Crucii (de la -70 m), se pare pana prin 1850 cand masina de extractie nu a mai fost actionata hidraulic ci de catre o masina cu aburi.
Ajungem la Galeria de Apa, ii admiram intrarea boltita, frumos zidita din piatra cioplita ca si primii vreo 8-10 m, dupa care un grilaj metalic impiedica accesul in continuare.

Am ajuns la ultimul obiectiv propus dupa care am incepem coborarea spre Baia Mare admirand zona de est a orasului scaldat in soarele amurgului.
Pe la ora 15,30 ne incheiem cea de-a doua evadare-n natura din excelentul (nu doar meteorologic) weekend al sfarsitului de octombrie 2007.