Poporul fără ardere internă

Iohannis a risipit un mandat de cinci ani învățînd să citească din prompter și numărînd plopii de două ori pe săptămînă pe drumul spre Sibiu, dar putea să recupereze în următorul. Nimic nu i-a lipsit. De la sprijinul instituțiilor de forță la obediența Opoziției și de la propaganda presei acoperite la ura publică împroșcată asupra spectrului Dragnea, le-a avut pe toate. L-au susținut ambasadele, l-au sprijinit oficialii UE, l-au ajutat contactele SIE în presa străină. În fine, l-a sprijinit chiar Ciuma Roșie, aranjîndu-i-o în finală pe Viorica Dăncilă.

Istoria i-a oferit un mare buchet de favoruri, dar președintele României a zis a doua oară pas. Iohannis a blocat orice ocazie de a ieși din cercul strîmt, de a crește miza jocului, de a deveni cu adevărat președintele unei țări. „Pas cu pas“ s-a dovedit a fi porecla înțepenirii.

Poate că în primii cinci ani i-au lipsit experiența și ocaziile de a se arăta uman, constructiv, empatic, unificator, dar acum are la dispoziție o ditamai pandemia. Mai rar așa prilej, mai rar așa criză, mai rar așa nevoie populară de conducător. E tragedia ideală, în care oamenii suferă și mor dintr-o cauză care nu ți se poate atribui direct, și în care toată lumea s-ar aduna în jurul unei voci.

O voce calmă, rațională și inteligentă, care să propună un plan de reconstrucție și solidaritate, un proiect de vindecare a statului și a națiunii în regim de urgență, fără obișnuita recurgere la ură și la dezbinare.

Ei bine, vocea asta nu s-a auzit niciodată în cei șase ani de domnie a președintelui Iohannis și nu se aude nici acum. Dincolo de obsesia maniacală cunoscută în tratate ca Sindromul Pe-Se-De, nu există nimic. Iohannis, ați observat cu toții, nu are niciodată ceea ce s-ar putea numi un răspuns la întrebări. Întotdeauna spune: „voi verifica“, „voi consulta experții“, „am să transmit mai departe această întrebare“, „vom vedea atunci“, „sînt sigur că experții vor răspunde în timp util“, „e o întrebare pe care o voi adresa premierului“ și așa mai departe.

Asta în condițiile în care marea majoritate a întrebărilor de la conferințele de presă sînt în mod vizibil aranjate. Și uite așa ajungi să te întrebi dacă nu cumva în omul asta se bat pe viață și pe moarte prostia, fudulia și lenea.

Un strop de umanitate să fi arătat, un pic de minte, acolo, un dram de solidaritate și de interes, și poporul l-ar fi îndrăgit pe vecie. Gîndiți-vă doar ce ar fi însemnat, după închiderea școlilor, să-și suflece mînecile și să predea, o oră pe săptămînă, fizică la televizor pentru elevii de gimnaziu fără tablete! Sau să consulte partidele asupra oportunității alegerilor. Sau să cheme la Cotroceni, la Academia Română sau la Ateneu toate forțele politice pentru a pune la punct un plan consensual de salvare a economiei.

Cu Iohannis, e clar, ardem gazul de pomană. Pînă în 2024, omul n-o să se dea jos din pat decît ca să rezume tragedia în silabele lui preferate: Pe-Se-De. Ocazia de a redeștepta rezervele de solidaritate ale unei țări care asta așteaptă e pierdută.

Cînd un popor e lovit de dezastru există, în suferință și  pierdere, un cîștig: e speranța că data viitoare lucrurile nu se vor mai petrece la fel. Oamenii sînt, o vreme, uniți prin consecințe și prin dorința de a îndrepta. Dar Iohannis e prea surd și prea orb ca să observe această dorință.

Popoarele își aleg conducătorii nu numai pentru că așa au stabilit Serviciile, ci și pentru situația în care spitalele ard cu tot cu bolnavi. Nu-i aleg doar pentru week-end-uri și muțenie, ci și pentru lunile în care pacienții mor pe holuri. Nu-i aleg doar pentru că trebuie satisfăcute interesele unor corporații și unor ambasade, ci și pentru zilele cînd economia are nevoie ea însăși de terapie intensivă.

Între toți oamenii politici ai țării, singurul care poate juca rolul președintelui e președintele. Numai că rolul ăla l-a primit Iohannis. Dacă azi ar arde întreaga țară și l-ar întreba cineva cum e posibil una ca asta, Iohannis ar răspunde: „Am să-i întreb pe cei responsabili“. (Doru Bușcu, catavencii.ro)