Episcopul Iuliu Hossu a petrecut primii ani de episcopat în mijlocul poporului, vestindu-L pe Hristos. În perioada 1920-1926 a vizitat peste 746 de comunități ecleziale, fiind supranumit Episcopul vizitațiilor canonice. În calitate de Senator de drept în Parlamentul României a participat nemijlocit la discuții asupra legii învățământului, asupra legii cultelor, asupra concordatului cu Roma (aprobat în 1929). În anul 1930, sediul episcopal se mută la Cluj, catedrala episcopală devine biserica „Schimbarea la Față”, donată de Papa Bisericii Greco-Catolice în anul 1924.
Perioada 1940-1944, cu cedarea Ardealului, îl prinde pe Arhiereul Iuliu Hossu ca singur mentor spiritual al românilor din zonă, pentru că a rămas alături de turma sa punându-și în pericol viața, cel puțin de trei ori, când au fost organizate atentate de care a trecut cu bine. Era un om foarte deschis, caritabil, fiecare sâmbătă era dedicată săracilor pe care încerca să îi ajute și financiar, chiar și cu locuințe. Era un om deschis către ecumenism, iar relația sa cu episcopii ortodocși Nicolae Ivan, și apoi, Nicolae Colan al Clujului, a fost foarte bună. Spre exemplu, în 1942, când Episcopul Hossu era aniversat la 25 de ani de episcopat, Episcopul Nicolae Colan a venit în Catedrala „Schimbarea la Față” și a spus: „Acesta este mesajul meu frățesc pentru aniversare: «eu ți-s frate, tu-mi ești frate, în noi doi un suflet bate»”. Mai mult decât atât, în anii ocupării Ardealului, pentru că biserica catedrală ortodoxă din Cluj avea foarte puțini credincioși ca urmare a plecării românilor dincolo de hotarele impuse, Episcopul Hossu cerea, la încheierea Liturghiei, credincioșilor din Catedrala „Schimbarea la Față”: «Mergeți și la biserica arhiepiscopală ortodoxă, pentru ca nu cumva guvernul maghiar să ia această biserică din lipsă de credincioși».
În datele statistice din 1947, Eparhia de Cluj-Gherla avea în acel timp peste 426.000 de credincioși, era cea mai numeroasă eparhie din cadrul Bisericii Române Unită cu Roma, ceea ce dovedește munca pastorală extraordinară pe care Arhiereul Iuliu Hossu a prestat-o de-a lungul anilor, la Gherla și apoi la Cluj. Anul 1948, marchează suprimarea Bisericii Greco-Catolice: la 1 decembrie 1948 se emite Decretul nr. 358 prin care Biserica Română Unită este scoasă în afara legii, iar bunurile ei sunt împărțite între diferite ministere și Biserica Ortodoxă Română. Începe timpul Crucii pentru Biserica Greco-Catolică, Episcopul Iuliu Hossu este arestat la locuința fratelui său, Traian, pe când se afla la București. Este arestat noaptea și dus la Ministerul de Interne. Aici a avut o scurtă întâlnire cu ministrul Cultelor Stanciu Stoian, și apoi, mai târziu, a avut o întrevedere și cu primul ministru comunist, Petru Groza, amândouă, însă, fără niciun rezultat, deja cărțile erau jucate și soarta Bisericii Române Unită cu Roma este deja hotărâtă.
În continuare este condus într-un arest preventiv, împreună cu ceilalți episcopi arestați la 28 octombrie 1948. Sunt duși la vila patriarhală Dragoslavele, unde, atât Patriarhul Iustinian Marina, cât și Vicarul său, Teoctist Arăpașu, vin pentru a sta de vorbă cu Episcopii greco-catolici și a le cere să-și lepede credința. Răspunsul Episcopului Iuliu Hossu îl cunoaștem cu toții: „Nu pot, credința noastră este viața noastră!”. Toți episcopii greco-catolici rămân perseverenți în credința lor.
Timpul închisorii a fost, pentru Episcopul Iuliu Hossu, un timp de sfințire despre care, ulterior, va scrie în memoriile sale încheiate în 1962: „Aceasta a fost cea mai înaltă universitate pe care am parcurs-o, adevărată universitate în care trebuia să trăiesc tot ceea ce învățasem mai înainte”. Iată cum a tratat timpul detenției Episcopul Iuliu Hossu, transformându-l în timp de exerciții spirituale, transformând celula închisorii într-o capelă de rugăciune, transformând timpul vieții sale într-o ofertă liturgică adusă lui Dumnezeu.
În anul 1955, după moartea a doi episcopi – în 1952 moare Valeriu Traian Frențiu, cel mai în vârstă, iar în 1953 moare în închisoare Epscopul Ioan Suciu, cel mai tânăr, după plecarea lor, în 1955, moare Episcopul Tit Liviu Chinezu. Episcopul Iuliu, Episcopul Alexandru Rusu de Maramureș și Episcopul Ioan Bălan de Lugoj, toți trei, sunt duși mai întâi la spitalul Frimu din București pentru a le fi pusă dantura și a urma un regim medical. Un bărbat înalt cum era Episcopul Iuliu, la ieșirea din închisoare avea cam 39-40 de kg, era numai piele și os. După acest timp de refacere, prin care comuniștii credeau că-i vor convinge să renunțe la pretențiile lor, văzând că episcopii continuă cu memoriile și cu solicitările de a se întâlni cu Petru Groza, s-a decis să nu fie eliberați.
Episcopii se întâlnesc cu Petru Groza, dar întâlnirea nu are nici un rezultat, însă Episcopul Iuliu îi atrage atenția, spunându-i: „Domnule Prim Ministru, dumneata ești mult mai tânăr. Nu uita că faceți o nedreptate Bisericii și în fața lui Dumnezeu”.
După un timp pe care îl petrec împreună la Curtea de Argeș, văzând că memoriile continuă către reprezentanții conducerii regimului comunist, episcopii au fost separați în trei mănăstiri. Episcopul Hossu s-a întors la Mănăstirea Căldărușani și a început să-și aștearnă pe file memoria timpului detenției. A încheiat aceste memorii în 1962 și le-a strecurat fratelui său în așa fel încât cei de la Securitate să nu remarce, astfel acum avem cartea Memoriilor Episcopului Iuliu Hossu, din care putem cunoaște detaliile detenției.
În 1969, Sf. Papă Paul al VI-lea decide să îl ridice pe Episcopul Iuliu Hossu la demnitatea de cardinal. Este trimis delegatul pontifical, Mons. Giuseppe Chelli, care ajunge la Căldărușani, unde Episcopul Hossu se afla în domiciliu obligatoriu, desigur sub privirea Securității, și îi aduce vestea numirii de cardinal. Episcopul răspunde: „Transmiteți că mulțumesc Pontifului Roman pentru această mare onoare pe care o ofer Bisericii, dar eu nu voi merge la Roma”, așa cum se obișnuia, ca înalt prelat al Bisericii Romane, „ci voi rămâne aici, cu turma care mi-a fost încredințată”. Delegatul pontifical se întoarce la Roma și transmite Papei cuvintele Episcopului Hossu iar Papa, având în vedere situația politică, la Consistoriul din 1969, păstrează numele secret, anunțând doar că alți doi episcopi au fost numiți cardinali in pectore, adică ținuți în sufletul, pieptul Sfântului Părinte, în secret, și datorită problemelor care puteau să se ivească în țară sub regimul comunist.
În 1969, Sf. Papă Paul al VI-lea îl ridică pe Episcopul Iuliu Hossu la demnitatea de cardinal in pectore. Răspunde ultimei chemări a Domnului, la 28 mai 1970, la spitalul Colentina și este înhumat la Cimitirul Bellu din capitală, chiar în ziua următoare.
Putem afirma că Episcopul Iuliu a avut trei idealuri în viața sa: idealul unității cu Dumnezeu, pe care l-a păstrat tot timpul, și în timpul detenției, până la sfârșitul vieții sale, spunând: „Lupta mea s-a sfârșit, lupta voastră continuă, duceți-o până la capăt!”. Al doilea era idealul unității naționale pe care l-a văzut împlinit și al cărui vestitor a avut marele har de a fi, acolo, pe Câmpul lui Horea, la 1 decembrie Anul Domnului 1918. La al treilea ideal mai avem și noi de lucrat, este idealul pe care ni-l lasă moștenire: idealul unității românilor în credință, care-și are izvorul tot la 1918, în acea îmbrățișare frățească cu Episcopul ortodox Miron Cristea, atunci când s-au rostit memorabilele cuvinte: „Precum ne vedeți aici, îmbrățișați, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.
La lumina modelului Episcopului Iuliu Hossu, Îi cerem Bunului Dumnezeu să mijlocească asupra Bisericilor noastre, asupra țării noastre care este atât de dezbinată, ca în acest an dedicat Centenarului Marii Uniri românii să dobândească harul unității între ei, în cuget și în simțiri. Amin.
†Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla
– Servicii de creare site web
