„Curând mă voi afla în fața Judecătorului ultim al vieții mele. Chiar dacă, privind înapoi la lunga mea viață, pot avea mari motive de teamă și fior, sunt totuși cu sufletul senin, căci am încredere fermă că Domnul nu este doar Judecătorul drept, ci și prietenul și fratele care a suferit deja El însuși pentru lipsurile mele și care este astfel și Avocatul meu, ‘Paracletul’ meu. În lumina ceasului judecății, harul de a fi creștin devine și mai clar pentru mine. Acesta îmi dă cunoașterea, mai mult, prietenia Judecătorului vieții mele, și astfel îmi permite să trec cu încredere prin ușa întunecată a morții. În acest sens, îmi revine iar și iar în minte ceea ce Ioan relatează la începutul Apocalipsului: el îl vede pe Fiul Omului în toată măreția Sa și cade la picioarele Sale ca mort. Dar El, punându-și mâna dreaptă asupra lui, îi spune: ‘Nu te teme! Eu sunt…’ (cf. Apocalips 1,12-17)”. Sunt cuvintele Papei Benedict al XVI-lea din ultima sa scrisoare, datată în 6 februarie, la încheierea unor zile dureroase „de examinare a conștiinței și de reflecție” asupra criticismului cu privire la o problemă legată de abuzuri pe când era Arhiepiscop de Munchen, în urmă cu peste 40 de ani.
În cele din urmă, a venit momentul întâlnirii sale cu Domnul. Cu siguranță nu se poate spune că a fost neașteptat și că marele nostru senior a venit la ea nepregătit. Dacă predecesorul său ne-a dat o mărturie prețioasă și de neuitat despre cum se poate trăi cu credință o boală dureroasă și progresivă până la moarte, Papa Benedict al XVI-lea ne-a dat o frumoasă mărturie despre cum se poate trăi cu credință fragilitatea crescândă a bătrâneții timp de mulți ani până la sfârșit. Faptul că a renunțat la papalitate la momentul adecvat i-a permis – și nouă împreună cu el – să parcurgă acest drum cu mare seninătate. A avut darul de a-și încheia drumul păstrându-și mintea lucidă, apropiindu-se cu experiență pe deplin conștientă de acele „realități ultime” despre care avusese ca puțini alții curajul de a gândi și de a vorbi, grație credinței pe care o primise și o trăise. Atât ca teolog, cât și ca Papă, ne-a vorbit despre ele într-un mod profund, credibil și convingător. Paginile și cuvintele sale despre escatologie, enciclica sa despre speranță rămân un dar pentru Biserică, pe care rugăciunea sa tăcută a pus pecetea în timpul lungilor ani de retragere „pe munte”.
Dintre multele lucruri care pot fi amintite despre pontificatul său, cel care, sincer, mi s-a părut și continuă să mi se pară cel mai extraordinar a fost faptul că în acei ani a putut să scrie și să finalizeze trilogia sa despre Isus. Cum a putut un Papă, cu responsabilitățile și preocupările Bisericii Universale, pe care le purta pe umerii săi, să reușească să scrie o astfel de lucrare? Cu siguranță, a fost rezultatul unei vieți întregi de reflecție și cercetare. Dar, fără îndoială, pasiunea interioară, motivația trebuie să fi fost formidabilă. Paginile sale au ieșit din pana unui erudit, dar în același timp a unui credincios care și-a dedicat viața căutării unei întâlniri cu fața lui Isus și care a văzut în aceasta, în același timp, împlinirea vocației sale și a slujirii sale pentru ceilalți. În acest sens, oricât de bine înțeleg de ce a precizat că acea lucrare nu trebuie considerată „magisteriu pontifical”, continui să cred că este o parte esențială a mărturiei sale de slujire ca Papă, adică de credincios care îl recunoaște în Isus pe Fiul lui Dumnezeu și pe a cărui credință putem continua să ne sprijinim și noi. Astfel, nu pot considera o coincidență faptul că momentul deciziei de a demisiona din papalitate, din vara anului 2012, coincide cu momentul încheierii trilogiei despre Isus. A fost împlinirea unei misiuni centrate pe credința în Isus Cristos.
Nu există nici o îndoială că pontificatul Papei Benedict al XVI-lea a fost caracterizat mai mult de magisteriul său decât de guvernarea sa. „Știam bine că punctul meu forte – dacă aveam unul – era acela de a prezenta credința într-un mod adaptat la cultura timpului nostru […]. O credință mereu în dialog cu rațiunea, o credință rezonabilă; o rațiune deschisă la credință.” Pe bună dreptate, Papa Ratzinger a fost respectat de cei care trăiesc atenți la mișcările de gândire și de spirit și caută să citească evenimentele în sensul lor mai profund și pe termen lung, fără a se limita la suprafața evenimentelor și a schimbărilor. Nu degeaba unele dintre marile sale discursuri în fața unor audiențe nu numai ale Bisericii, ci și ale reprezentanților întregii societăți, la Londra, la Berlin, au rămas gravate în memorie. Nu i-a fost teamă de confruntarea cu idei și poziții diferite. A privit cu loialitate și clarviziune la marile întrebări, la întunecarea prezenței lui Dumnezeu în orizontul umanității contemporane, la întrebările despre viitorul Bisericii, în special în țara sa și în Europa. Și a căutat să înfrunte problemele cu loialitate, fără să le ocolească, chiar dacă erau dramatice; dar credința și inteligența credinței i-au permis să găsească mereu o perspectivă de speranță.
Valoarea intelectuală și culturală a lui Joseph Ratzinger este prea bine cunoscută pentru a fi reiterată. Cel care a știut să îl înțeleagă și să îl valorizeze pentru Biserica Universală a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Timp de 24 de ani din cei 26 de pontificat ai predecesorului său, Mons. Ratzinger a fost prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. Două personalități diferite, dar – permiteți-mi să o spun – o pereche formidabilă. Pontificatul Papei Wojtyla nu poate fi gândit în mod adecvat, din punct de vedere doctrinar, fără prezența Cardinalului Ratzinger și fără încrederea acordată acestuia, în teologia sa eclezială, în amploarea și echilibrul gândirii sale. A slujit unitatea de credință a Bisericii în deceniile de după Conciliul Vatican II, prin confruntarea cu tensiuni și provocări epocale în dialogul cu iudaismul, în ecumenism, în dialogul cu alte religii, confruntarea cu marxismul, în contextul secularizării și al transformării viziunii despre om și sexualitate… reușind să propună o sinteză doctrinară la fel de amplă și armonioasă precum cea a Catehismului Bisericii Catolice, primită de marea majoritate a comunității ecleziale cu un consens neașteptat, pentru a conduce această comunitate să treacă pragul celui de-al treilea mileniu simțindu-se purtătoare a unui mesaj de mântuire pentru umanitate…
Această lungă și extraordinară colaborare a fost pregătirea pontificatului Papei Benedict al XVI-lea, considerat de Cardinali drept cel mai potrivit continuator și succesor al operei Papei Wojtyla. La o privire de ansamblu asupra itinerarului lui Joseph Ratzinger nu scapă – ba chiar impresionează – continuitatea firului său și, în același timp, lărgirea progresivă a orizontului slujirii sale. Vocația lui Joseph Ratzinger este, încă de la început, o vocație preoțească, în același timp la studii teologice și la slujirea liturgică și pastorală. El parcurge diferitele etape ale acesteia, de la seminar la primele experiențe pastorale și la învățământul universitar; apoi orizontul are o primă extindere majoră la experiența Bisericii Universale prin participarea la Conciliu și relațiile sale cu marii teologi ai timpului; revine la activitatea academică de studiu teologic, dar întotdeauna în mijlocul dezbaterilor și al experienței ecleziale; apoi se lărgește din nou în slujirea pastorală a marii Arhidieceze de München; trece definitiv la slujirea Bisericii Universale cu chemarea de a conduce Congregația pentru Doctrina Credinței la Roma; în sfârșit, o nouă chemare îl conduce la guvernarea întregii comunități bisericești catolice. Orizontul a devenit total nu numai pentru gândirea sa, ci și pentru slujirea preoțească și pastorală: să slujească întreaga comunitate a Bisericii, să o conducă cu inteligență pe căile timpului nostru și să păzească unitatea și autenticitatea credinței sale. Motto-ul ales cu ocazia hirotonirii sale episcopale, „Colaboratori în Adevăr” (3Ioan 1,8), exprimă foarte bine întregul fir al vieții și vocației lui Joseph Ratzinger, dacă se înțelege că pentru el adevărul nu era deloc un ansamblu de concepte abstracte, ci era întruchipat în mod esențial în persoana lui Isus Cristos.
Pontificatul Papei Benedict al XVI-lea este și va fi amintit în mod larg ca un pontificat marcat de momente de criză și dificultăți. Acest lucru este adevărat și ar fi nedrept să trecem cu vederea acest aspect. Dar el trebuie văzut și evaluat nu superficial. În ceea ce privește criticile și opozițiile interne sau externe, el însuși a amintit cu un zâmbet că mulți alți Papi s-au confruntat cu momente și situații mult mai dramatice. Fără a fi nevoie să ne întoarcem la persecuțiile din primele secole, ne putem gândi la Papa Pius al IX-lea, sau la Papa Benedict al XV-lea când a condamnat „măcelul inutil”, sau la contextele în care au acționat Papii în timpul războaielor mondiale. Așadar, nu se considera un martir. Nici un Papă nu își poate imagina să nu se confrunte cu critici, dificultăți și tensiuni. Acest lucru nu înlătură faptul că, la nevoie, știa să reacționeze la critici cu vivacitate și hotărâre, așa cum s-a întâmplat cu neuitata Scrisoare trimisă Episcopilor în 2009, după episodul cu ridicarea excomunicării lefebvriștilor și „cazul Williamson”; o scrisoare pasională care era, așa cum mi-a spus secretarul său, „Ratzinger în starea sa cea mai pură”.
Cu toate acestea, cea mai grea cruce a pontificatului său, a cărei gravitate începuse deja să o înțeleagă în timpul său la Congregația pentru Doctrina Credinței și care continuă să se manifeste ca o încercare și o provocare pentru Biserică, de o amploare istorică, este problema abuzurilor sexuale. Aceasta a fost, de asemenea, un motiv de critici și atacuri personale la adresa sa până în ultimii ani, deci și un motiv de suferință profundă. Fiind și eu foarte implicat în aceste chestiuni în timpul pontificatului său, sunt ferm convins că a văzut într-un mod din ce în ce mai lucid gravitatea problemelor și a avut mari merite în a le aborda cu anvergură și profunzime de viziune în diferitele lor dimensiuni: ascultarea victimelor, rigoare în urmărirea justiției în fața infracțiunilor, vindecarea rănilor, stabilirea de norme și proceduri adecvate, formare și prevenirea răului. A fost doar începutul unui drum lung, dar în direcții corecte și cu multă umilință. Papa Benedict nu s-a preocupat niciodată de o „imagine” a sa sau a Bisericii care nu corespundea adevărului. Și chiar și în acest domeniu a acționat întotdeauna din perspectiva unui om al credinței. Dincolo de măsurile pastorale sau juridice, necesare pentru a înfrunta răul în manifestările sale, a simțit puterea teribilă și misterioasă a răului și nevoia de a face apel la har pentru a nu fi striviți de el în disperare și pentru a găsi calea de vindecare, de convertire, de penitență, de purificare, de care oamenii, Biserica și societatea au nevoie.
Când mi s-a cerut să rezum, cu un episod, povestea pontificatului Papei Benedict al XVI-lea, mi-am amintit de veghea de rugăciune din timpul Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid, din 2011, pe marea esplanadă a aeroportului Cuatro Vientos, la care au participat aproximativ un milion de tineri. Era seară, întunericul devenea tot mai dens în timp ce Papa își începea discursul. La un moment dat, a suflat un adevărat uragan de ploaie și vânt. Sistemele de iluminat și de sunet au încetat să mai funcționeze, iar multe dintre corturile de pe marginea esplanadei s-au prăbușit. Situația a fost cu adevărat dramatică. Sfântul Părinte a fost îndemnat de personalul său să se îndepărteze și să se adăpostească, dar nu a vrut. A rămas cu răbdare și curaj la locul său pe scena deschisă, protejat de o simplă umbrelă care flutura în bătaia vântului. Întreaga adunare imensă i-a urmat exemplul, cu încredere și răbdare. După un timp, furtuna s-a liniștit, ploaia s-a oprit și un calm mare și cu totul neașteptat s-a instalat. Instalațiile și-au reluat activitatea. Pontiful și-a încheiat discursul și minunata monstranță de la Catedrala din Toledo a fost adusă în centrul scenei pentru adorația euharistică. Papa a îngenuncheat în tăcere în fața Preasfântului Sacrament și în spatele său, în întuneric, imensa adunare s-a unit în rugăciune îndelungată, într-un calm absolut.
Într-un anumit sens, aceasta poate rămâne imaginea nu doar a pontificatului, ci și a vieții lui Joseph Ratzinger și a scopului călătoriei sale. În timp ce el intră acum în tăcerea supremă în fața Domnului, și noi continuăm să ne simțim în urma lui și cu el.
Părintele Federico Lombardi, SJ, este președintele Fundației vaticane Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea
– Servicii de creare site web
