Liturgia îl arată pe Isus care merge în întâmpinarea poporului său. Este sărbătoarea întâlnirii: noutatea Pruncului întâlnește tradiția templului; promisiunea găsește împlinire; Maria și Iosif, tineri, îi întâlnesc pe Simeon și Ana, bătrâni. Așadar, totul se întâlnește atunci când sosește Isus.
Ce anume ne spune nouă asta? Înainte de toate că și noi suntem chemați să-l primim pe Isus care ne vine în întâmpinare. Să-l întâlnim: Dumnezeul vieții trebuie întâlnit în fiecare zi a vieții; nu când și când, ci în fiecare zi. A-l urma pe Isus nu este o decizie luată o dată pentru totdeauna, este o alegere zilnică. Și Domnul nu se întâlnește virtual, ci direct, întâlnindu-l în viață, în concretețea vieții. Altminteri Isus devine numai o amintire frumoasă din trecut. În schimb, când îl primim ca Stăpân al vieții, centru a toate, inimă pulsantă a fiecărui lucru, atunci El trăiește și retrăiește în noi. Și ni se întâmplă și nouă ceea ce s-a întâmplat în templu: în jurul Lui totul se întâlnește, viața devine armonioasă. Cu Isus se regăsește curajul de a merge înainte și forța de a rămâne trainici. Întâlnirea cu Domnul este izvorul. Este important așadar să ne întoarcem la izvoare: să mergem din nou cu amintirea la întâlnirile decisive pe care le-am avut cu El, să reînsuflețim prima iubire, eventual să scriem istoria noastră de iubire cu Domnul. Va face bine vieții noastre consacrate, pentru ca să nu devină timp care trece, ci să fie timp de întâlnire.
Dacă noi comemorăm întâlnirea noastră de bază cu Domnul, ne dăm seama că ea n-a apărut ca o treabă privată între noi și Dumnezeu. Nu, a îmbobocit în poporul credincios, alături de atâția frați și surori, în timpuri și locuri precise. Ne spune asta Evanghelia, arătând cum întâlnirea are loc în poporul lui Dumnezeu, în istoria sa concretă, în tradițiile sale vii: în templu, conform Legii, în climatul profeției, cu tinerii și bătrânii împreună (cf. Lc 2,25-28.34). Tot așa și viața consacrată: îmbobocește și înflorește în Biserică; dacă se izolează, se ofilește. Ea se maturizează atunci când tinerii și bătrânii merg împreună, când tinerii regăsesc rădăcinile și bătrânii primesc roadele. În schimb este stătută atunci când se merge singuri, când se rămâne fixați în trecut sau când se aruncă înainte pentru a încerca să se supraviețuiască. Astăzi, sărbătoare a întâlnirii, să cerem harul de a-l redescoperi pe Domnul viu, în poporul credincios, și de a-l face să întâlnească acea carismă primită cu harul zilei de astăzi.
Evanghelia ne spune și că întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul său are o plecare și o sosire. Se începe de la chemarea la templu și se sosește la vederea în templu. Chemarea este dublă. Există o primă chemare „conform Legii” (v. 22). Este aceea a lui Iosif și Maria, care merg la templu pentru a împlini ceea ce prescrie Legea. Textul subliniază asta aproape ca un refren, de patru ori (cf. v. 22.23.24.27). Nu este o constrângere: părinții lui Isus nu merg forțat sau pentru a satisface o simplă obligație externă; merg pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Există după aceea o a doua chemare, conform Duhului. Este aceea a lui Simeon și Ana. Și aceasta este evidențiată cu insistență: de trei ori, cu privire la Simeon, se vorbește despre Duhul Sfânt (cf. v. 25.26.27) și se încheie cu profetesa Ana care, inspirată, îl laudă pe Dumnezeu (cf. v. 38). Doi tineri merg la templu chemați de Lege; doi bătrâni mișcați de Duhul Sfânt. Această dublă chemare, a Legii și a Duhului, ce anume spune vieții noastre spirituale și vieții noastre consacrate? Că toți suntem chemați la o dublă ascultare: față de lege – în sensul a ceea ce dă ordine bună vieții – și față de Duh, care face lucruri noi în viață. Astfel se naște întâlnirea cu Domnul: Duhul îl revelează pe Domnul, dar pentru a-l primi este nevoie de statornicia fidelă de fiecare zi. Și carismele cele mai mari, fără o viață ordonată, nu aduc rod. Pe de altă parte, cele mai bune reguli nu sunt suficiente fără noutatea Duhului: legea și Duhul merg împreună.
Pentru a înțelege mai bine această chemare pe care o vedem în primele zile de viață ale lui Isus, la templu, putem merge la primele zile ale activității sale publice, la Cana, unde transformă apa în vin. Și acolo există o chemare la ascultare, cu Maria care spune: „Faceți tot ce vă va spune [Isus]” (In 2,5). Tot. Și Isus cere ceva deosebit; nu face imediat un lucru nou, nu procură din nimic vinul care lipsește – ar fi putut să facă asta -, ci cere un lucru concret și angajant. Cere să se umple șase mari amfore de piatră pentru purificarea rituală, care amintesc de lege. Voia să spună să scoată circa șase sute de litri de apă din fântână: timp și trudă, care păreau inutile, pentru că ceea ce lipsea nu era apa, ci vinul! Și totuși, tocmai din acele amfore umplute bine, „până sus” (v. 7), Isus scoate vinul nou. Așa este pentru noi: Dumnezeu ne cheamă să-l întâlnim prin fidelitatea față de lucruri concrete – Dumnezeu se întâlnește mereu în concretețe -: rugăciunea zilnică, Liturghia,
Spovada, o caritate adevărată, Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi, proximitatea, mai ales față de cei mai nevoiași, spiritual sau trupește. Sunt lucruri concrete, ca în viața consacrată ascultarea față de superior și față de Reguli. Dacă se pune în practică această lege cu iubire – cu iubire! -, Duhul vine pe deasupra și aduce surpriza lui Dumnezeu, ca la templu și la Cana. Apa cotidianității se transformă atunci în vinul noutății și viața, care pare mai obligată, devine în realitate mai liberă. În acest moment îmi vine în amintire o soră, umilă, care avea tocmai carisma de a fi aproape de preoți și de seminariști. Alaltăieri a fost introdusă aici, în dieceză [de Roma], cauza sa de beatificare. O soră simplă: nu avea mari lumini, dar avea înțelepciunea ascultării, a fidelității și de a nu-i fi frică de noutăți. Să cerem ca Domnul, prin sora Bernardetta, să ne dea nouă tuturor harul de a merge pe acest drum.
Întâlnirea, care se naște din chemare, culmină în viziune. Simeon spune: „Ochii mei au văzut mântuirea ta” (Lc 2,30). Îl vede pe Prunc și vede mântuirea. Nu-l vede pe Mesia care săvârșește minuni, ci un prunc mic. Nu vede ceva extraordinar, ci pe Isus cu părinții, care aduc la templu două turturele sau doi porumbei, adică ofranda cea mai umilă (cf. v. 24). Îi este suficient Dumnezeu așa cum este. În El găsește sensul ultim al vieții. Este viziunea vieții consacrate, o viziune simplă și profetică în simplitatea sa, unde se ține Domnul în fața ochilor și în mâini, și nu este de folos altceva. Viața este El, speranța este El, viitorul este El. Viața consacrată este această viziune profetică în Biserică: este privire care-l vede pe Dumnezeu prezent în lume, chiar dacă atâția nu-și dau seama; este glas care spune: „Dumnezeu este suficient, restul trece”; este laudă care izvorăște în pofida a orice, așa cum arată profetesa Ana. Era o femeie foarte bătrână, care a trăit atâția ani ca văduvă, dar nu era mohorâtă, nostalgică sau concentrată asupra sa; dimpotrivă, vine și ea, îl laudă pe Dumnezeu și vorbește numai despre El (cf. v. 38). Îmi place să cred că această femeie „bârfea bine”, și împotriva răului bârfei aceasta ar fi o bună patroană pentru a ne converti, pentru că mergea dintr-o parte în alta spunând numai: „Este acela! Este acel prunc! Mergeți ca să-l vedeți!”. Îmi place s-o văd așa, ca o femeie din cartier.
Iată viața consacrată: laudă care dă bucurie poporului lui Dumnezeu, viziune profetică ce revelează ceea ce contează. Când este așa înflorește și devine referință pentru toți împotriva mediocrității: împotriva scăderilor de nivel în viața spirituală, împotriva ispitei de a juca în scădere cu Dumnezeu, împotriva adaptării la o viață comodă și lumească, împotriva plângerii – plângerile! -, a insatisfacției și a smiorcăielii, împotriva obișnuirii cu acel „se face ceea ce se poate” și cu acel „mereu s-a făcut așa”: acestea nu sunt fraze conform lui Dumnezeu. Viața consacrată nu este supraviețuire, nu este pregătire la „ars bene moriendi”: aceasta este ispita de astăzi în fața scăderii numărului de vocații. Nu, nu este supraviețuire, este viață nouă. „Dar… suntem puține…” – este viață nouă. Este întâlnire vie cu Domnul în poporul său. Este chemare la ascultarea fidelă de fiecare zi și la surprizele inedite ale Duhului. Este viziune a ceea ce contează să se îmbrățișeze pentru a avea bucuria: pe Isus.
Sursa magisteriu.ro
– Servicii de creare site web
