Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.
În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul…
Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.
În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei.
Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.
Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala).
De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul.
Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii.
Ce nu înţeleg eu este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo… Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani…
„Cât îi Maramureşu’/ Nu i sat ca Sighetu”
Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar… Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!
Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală.
Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fii Satului” de la ţară…
Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste bine-venite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice.
Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural!) din nordul României, motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren…
Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice.
Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere.
„Ţăranii” cu buletin de oraş
Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul… Şi nimeni nu le spune că sunt penibili!
La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă…
Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..
Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată.
Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate.
Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şie dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva!
Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.
Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune…
Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer…
Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze!
În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:
„Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane… smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească… cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi… familia nu ţi-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?”
(G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182)
– Servicii de creare site web
