Mereu imi reverbereaza-n minte o vorba hatra a lui Dinu Mititeanu: Decat sa ma prinda vremea buna acasa, mai bine ploaia-n traseu!
De-aceasta data nu sunt intr-un traseu turistic propriu-zis ci, in virtutea unor obligatii profesionale, am de parcurs un anume circuit (auto) prin Maramuresul Istoric.
Vezi galeria foto (click aici…)
Ma trezesc la 4 dimineata pe cand ploaia toarna in Baia Mare ca din galeata, in plus este si frig. Spre Cavnic–Pasul Neteda o iau abia la ora 6,30.
Norii plumburii si perdelele dense ale ploii zadarnicesc ivirea zorilor, oricum terne. Nicio perspectiva, ca de atatea alte ori, spre valea Cosaului, de-abia vad marginasele gospodarii din Budesti, tuguiul cu moldis al Pietrei Totosului si Gruiul Lupului.
Stana de sub Pasul Neteda a ramas pustie, mica turma de oi si capre coborase in sat dar doi zdrahoni ciobanesti ramasesera la coliba alaturi de-un cioban, pentru a pazi… lunga stiva de meteri despicati din busteni de fag.
| Publicitate |
 |
Solitar-trista e si biserica de lemn-butaforie cinematografica din valea Oanta.
Pustiu parca e Budestiul, nici macar elevii nu afluiesc spre scoala din centrul satului desi a trecut binisor de ora 7,15.
Cu toate acestea nimic nu mi se pare anost, tern, neinteresant, dimpotriva.
Ochii (mintii si-ai spiritului) realizeaza spontane decupaje in arhitectonica rurala teribil bulversata in ultimele doua decenii, selectand preferential cat mai vechiul, autenticul, patinatul de vremuri, de la biserica monument UNESCO din Josani, la gospodariile morosenesti cu case, suri, grajduri, cotete si fanare din lemn, eludand diabolic tot ceea ce parea grandios-ostentativ-arogant si mai ales strident, kitchos.
De fiecare data insa acest exercitiu, un fel de zadarnica tentativa de exorcizare a prostului gust cu sorgintea-n banii multi, coroborati non educatiei si spiritul imitativ, de moima sau papagal, devine tot mai acribic dar si mai dificil.
Furia imobiliara, calcata-n picioare (cu nonsalanta si sub ochii mioapelor autoritati locale) lege a dezvoltarii rurale si a constructiilor, fac ca de la o saptamana la alta vechiturile traditional reprezentative sa dispara (fiind vandute prin strainatati pe bani mai de nimic, ori prin zonele periferice urbane, drept case de vacanta), in scurta vreme in locul lor crescand peste noapte vile, palate kitchoase, neo-hispano-italo-gipsy mediteraneene in culori ce-ti ravasesc mintea.
Ciudat! Mai marii gusteri ai (agro)turismului romanesc care se falesc (inter)national cu traditional-autenticul rural din Bucovina, Maramuresul Istoric, Nordul Olteniei, Tara Motilor… nu vad teribila involutie, de zi cu zi, a peisagisticii (nu numai a celei antropice) de ansamblu a acestor (pana odinioara) cu totul particulare si incantatoare zone?
Limba de lemn s-a infipt strasnic si-n acest domeniu, sfornaitoarele gargare politicianiste (nu doar electorale) incercand si, deloc paradoxal, chiar reusind sa imbete fraierii cu apa de ploaie, uitandu-se insa impardonabil ca totusi ulciorul are un numar limitat de mers la fantana.
S-au inmultit pensiunile agroturistice cu carute dezafectate, uneori debordand de flori, alteori umplute fiind cu articole traditional folosite in activitatile pastorale. S-au inmultit in preajma lor micile terase (ciupercile) din lemn, uneori umbrite de vita de vie, trandafiri cataratori sau zorele, fantanile cu roata si lant artizanale, din lemn de brad lacuit.
Au aparut si butaforice valtori, ba chiar si mori de apa (cu angrenaje de otel si curele de transmisie Fartec Brasov sau de import ).
Toata lumea ofera oaspetilor traditionala horinca de prune (frecvent facuta din mere dar si de bucate sau, pur si simplu, din zahar si drojdie de bere fiindca… marmelada a disparut odata cu sucombarea comertului socialist), slanina afumata si carnati (traditionali de Metro, Kaufland etc.), sarmalute cu mamaliguta (din malai turcesc, unguresc sau naiba mai stie de pe unde)…
Apar insa si inerentele probleme, mai ales in privinta strainilor, al naibii de bine informati (spre deosebire de-ai nostri!) in ceea ce priveste traditional-autenticul romanesc specific anumitor zone si facatura de marketing, de indubitabil si agresiv prost gust.
Imi spunea asta chiar ieri, in Botiza, Ioana Trifoi (primar aflat la cel de-al patrulea mandat, cea care a reusit sa ateste si integreze retelei ANTREC peste 60 de pensiuni agroturistice): „de peste doua decenii vin in Botiza grupuri de americani cu varste cuprinse intre 65-100 de ani; o fac de doua ori pe an; acestia locuiesc numai in gospodarii morosene autentice, stravechi si se implica in activitatile gospodaresti ca mulsul vacii, vopsitul vegetal al fibrelor si-apoi batutul lor in tiara; nu mananca decat mancaruri facute dupa retete locale multiseculare, preparate din produse obtinute ecologic in gospodarie; eu am reusit sa-i incant cu niste turte de malai coapte-n cuptor, preparate cu frunze de loboda, cas ori branza proaspata de oaie si marar, sau sarmalute-n foi de napi; le place sa mearga imbracati in straie maramuresene la bisericile monument istoric, din lemn, apoi sa mearga in camp, pe dealuri, la facutul fanului… Uite, chiar peste drum de Primaria Botiza am reusit sa achizitionez o casa veche de mai bine de un secol, restaurand-o riguros. Preconizez ca la subsol sa realizez un mic spatiu de intrunire si bun venit in care oaspetii ar putea fi serviti cu simple gustari locale, iar la parter, sa prezint in mici prelegeri sau/si deruland prin videoproiectii imagini reprezentative, de la portul popular la obiceiuri, datini, jocuri, la cele legate de pitorescul zonei, ahitectura, uneltele gospodaresti specific etc. Din pacate localnicii asteapta, ca pe vremuri, monitorizarile centraliste, de tatuc, azi insa rolul unui primar, ca si parghiile sale administrativ-economice legale, s-au schimbat simtitor. Mi-ar placea sa putem integra agroturistic, dar si turistic-minier, Botiza cu Baiutul si Tara Lapusului insa drumul ce suie pe sub Varatec a fost tare distrus consecutiv exploatarilor forestiere masive de dupa 1990 iar bani la bugetul local e greu de afluit”.
Rulez prin Maramuresul Istoric, avid de frumos si autentic, de maguricile rotunjite acoperite de codrii de foioase sau scunde huciuri, de jirezile si clenciurile debordand de otava abia cosita, alteori aproape uscata si strasnic udata de ploaia ce nu se mai stampara.
Ma incanta ingustele holde cultivate cu cartofi in care troneaza dolofani-aurii bostani (pepini porcesti).
Lujerii si uriasele frunze le-au fost arse de bruma noptii trecute, cu toate acestea mai poti vedea palnia galben-portocalie a florilor lor imputinate.
Acolo unde taisul coasei nu a atins inca otava cruda, te poate incanta alb-delicatul covor compact de margarete, de parca am fi in mai, nu in a doua jumatate a lui septembrie.
Batrane cocarjate aduna prunele batute cu ruda de alun si cazute pe foliile mizere din polietilena. Merii traditionali debordeaza de inca insuficient coptul lor rod. Pe langa case, suri si grajduri cresc zi de zi sirurile artistic randuite ale lemnelor crapate pentru foc, numai bune si la indemana la iarna. Pe spatele grajdurilor si surilor, protejate de streasini, stau cuminti saniile de lemn, grapele si altele trebuincioase intr-o gospodarie.
Putine vite si cai in camp, desi mai e mult de pascut pana la venirea iernii, uneori, ici colo, se vad mici ciopoare de miei si oi. Gainile si cocosii ciugulesc pe gramezile de balegar ori pe santurile inierbate. Ce mult plac astfel de imagini arhaice occidentalilor!
Uriase biserici zidite din caramida, cu pluri-clopotnite argintate, din tabla galvanizata, strivesc realmente prin ostentatie si aroganta apropiatele bijuterii ale bisericilor, monument istoric, din lemn.
1635, anul inaltarii in Poienile Izei a bisericii cu hramul Cuvioasa Paraschiva, monument istoric apartinand universalitatii (UNESCO). O veche cruce artistic daltuita-n gresii zace trantita langa fundatia cladita din piatra a prispei bisericii.
Sui in tarnat, luand aminte la ceva absolut particular, un agheasmatar cioplit in gresie si functional amplasat pe la inceputuri in dreapta treptelor, pe vremuri cei ce intrau in sfantul lacas isi spalau mainile-n apa sfintita.
Admir frescele scorojite care decoreaza-n exterior usa apoi am nesperata sansa de-a fi fost remarcat de diac, acesta permitandu-mi sa intru in spatiul sacru demiobscur, cu podele de brad tocite de pasii enoriasilor si cu peretii minunat decorati cu fresce, ca si bolta.
Traditionalul iluminat cu candele si opaite din seu de oaie, pe urma cu lumanari din ceara de albine, mult mai tarziu cu lumanari de parafina, a condus la deprecierea picturii interioare prin afumare. De restaurare nu-s bani…deocamdata, se pare ca preotul paroh (care slujeste-n noua biserica) nici nu prea agreaza ideea.
Splendide-s portile imparatesti ale altarului daltuite cu migala-n lemn si-apoi poleite cu aur. Frumoase icoanele vechi, pictate pe lemn sau pe sticla, impresionante cartile sfinte ferecate-n alamuri.
1699 e anul in care s-a ridicat surata biserica de lemn din Botiza, aflata peste deal. Pentru a ajunge la ea trec prin monumentala poarta neo-maramuresana cioplita-n stejar masiv, bogat decorata si deja putin patinata de ani si intemperii.
In stanga ei, si ceva mai jos, e ditai catedrala noua dar, incredibil, mi-e enorm de lesne sa nici n-o bag in seama, excluzand-o vizual total.
Ploua, totul e cenusiu si-ntr-un fel dezolant, profund bacovian. Splendide sunt insa armoniile ritmat-verticale ale bisericii de lemn dinspre care tocmai coboara doi tineri turisti occidentali, un el si-o ea.
Din maini nu le lipseste documentatia turistic pertinenta… vestica. Umezeala in exces, plafonul de nori si ploaia vor parca sa-mi faca-n ciuda, mistuind lumina, inghitind volumele, lasand incantarii ochilor doar o grafica lineara proiectata ca o suava gravura pe aparent total ostilul cer.
Cu toate acestea… Redescopar frescele scorojite ale usii de acces incadrate de un contur minutios daltuit in stejar si vopsit (atipic) in albastru ultramarin.
Biserica e inchisa, aici insa caut cu totul altceva, o unica-n felul ei piatra de capatai daltuita-n gresie, inalta de circa 1,2 m, lata de vreo 40 cm si groasa de cel mult 10-12 cm, cu marginea superioara ca un arc de cerc.
Pe aceasta, in basorelief, e sculptata vag (primitiv dar nu si simplist) o cruce pe care atarna silueta unui cu totul convetional Iisus iar la picioarele lui, sub talpile naiv, abia sugerate, portretul unei femei si-al unui barbat.
Admirasem inca din urma cu vreo 4-5 ani aceasta capodopera (multi)seculara din dreapta bisericii, opera mesterului trimitand nu doar la martiriul lui Iisus si jelirea lui de catre umilii pacatosi semeni, ci mai degraba la un empiric, dar ingenios stilizat, arbore al vietii, cu Adam si Eva la picioarele Lui.
Plec, dar imediat ce trec pe sub poarta de lemn a bisericilor admir in dreapta acesteia gardul destul de recent impletit din nuiele, troita traditionala migalos ornamentata, curtea cu busteni si glastre de flori, trandafirii de toate culorile si-n cele din urma mareata casa de lemn cu etaj, probabil vreo inspirat edificat , o noua pensiune botizana.
Valea Botizei s-a umflat rapid, laptos-cafeniile-i ape alearga nebune spre Sieu, la intalnirea cu Iza.
Ii admir undele, podurile succesive si podete, ulitele simetric acompaniate de minunate straturi cu flori, mai apoi jirezile, clenciurile, stratificatele gresii ramase marturie a numeroaselor, si paguboaselor, alunecari de teren din ultimii ani.
Doar un solitar molid mai strajuieste biserica monument istoric din Sieu, numerosii pruni din jurul ei au fost taieti fiindca impietasera (prin umbra si excesiva umiditate) asupra valorosului edificiu bisericesc.
In trecere, dimineata, am observat ca se afla in curs de restaurare avansata sarpanta bisericii monument istoric din Rozavlea.
Recent a fost restaurata si sarpanta bisericii de lemn, monument istoric, din Cuhea (Bogdan Voda) insa ezit sa mai o vizitez de cand pocitania imensei noi catedrale ortodoxe i-a fost plasata ca sula-n coaste, absolut ilegal tinand cont ca e vorba de un sit istoric.
Prefer sa o suntez prin fata ei dinspre incarcata de istorie si traditii Vale a Izei, trecand peste dealul Bocicoel in Valea Viseului.
Ce ritmuri picturale ale fostelor inguste holde terasate mi se arata privind de aici inapoi, spre Bogdan Voda si mai departe, spre Muntii Lapusului (piemonturile impadurite), azi cel mult fanate (ne)cosite, daca nu lasate drept pasune!
Ce perspective, chiar daca deosebit de scurte din cauza nebulozitatii, negurilor si-al ploii, spre Bocicoel, Viseu de Jos si defileul Viseului spre Leordina! Ce verde tonic, primavaratic mincinos! Ce de flori de camp recent otavite, predominand imaculatele margarete!
Inspir, ma incarc nesatul ca de fiecare data, avand bucuria surprizei eternei descoperiri a cate inca ceva nestiut, scapat furiei constructive post-decembriste, intrebandu-ma retoric cat anume va mai trece pana cand tembelismul si avantul prostului gust (de sorginte occidental-capsunistica) va fi inlocuit de armonia ancestrala si functional-estetica specifica locurilor, cel putin avand in vedere orizontul de asteptare al turistilor din tara si strainatate.
Schimb macazul coborand pe langa raul Viseu, luand parca in raspar Leordina si Petrova.
Sunt incantat, imediat, suind serpentinele dealului Hera, desi norii astupa Pietrosul Rodnei, Tiblesul si mai apropiatii Muntele lui Serban, Pop Ivan, Poloninca.
Bucuria mi-e deosebit de scurta, vasta defrisare din dreapta, catre relativ nou ctitorita manastire Izvorul Tamaduirii, imi taie brutal reveria.
Totul se schimba insa din Rona de Sus, poate fiindca soarele se screme sa sparga firave brese in nori, dar, poate, mai ales minunatei asezari invastul amfiteatru natural, ritmat cromatic-pictural, ca mai mereu.
Abia astept sa scap de Sighet si ma indrept spre Giulesti, Sat Sugatag, Mara, trecand insatiabil in revista involburat-tumultuoasele ape umflate de ploi ale Izei si Marei, apoi lunga Culme a Pietrei, casele si bisericile, gardurile din nuiele impletite-n trei.
Opresc putin la gradina de vara-pastravarie si pensiune in curs de amenajare, azi destul de pustie, peste vara insa intens asaltata de turistii de pretutindeni.
O ultima si eterna incantare, valsul in sus si-apoi in jos pe serpentinele-n ac de par ale Gutaiului, de-aceasta data in acompaniamentul lucrarilor simfonice ale lui Gabriel Faure (selectiuni din Requiem, Concertul pentru violoncel si pian, Siciliana, Cvartetul de coarde etc.), din nou multumita Radio Romania Cultural.
Vremea buna fusese doar o efemera amagire, ploua din nou insa, iata, frumusetile turismului (maramuresan) nu tin doar de albastrul celest infinit.
Evident, de revenit mereu si mereu pentru a (re)descoperi… nebanuitul.
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
