De cum cobori Dealul Pietrișului ți se deschide în față priveliștea unui oraș cu un farmec aparte: Târgu Lăpuș, „capitala” Țării Lăpușului. Nu departe, de pe un alt versant, veghează, dintre păduri, maica duhovnicească a orașului și a acestor locuri, Mănăstirea Rohia.
Ziua de 12 iulie a anului 2020 va rămâne în istoria orașului ca o zi de neprețuită amintire. Este ziua în care cea mai veche biserică românească din Târgu Lăpuș s-a îmbrăcat în haine noi. Este ziua în care Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, și Presfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei, au resfințit impozanta biserică din centrul localității. Acest eveniment este cu adevărat o încununare a jertfelniciei știuților și neștiuților ctitori care, în cei mai bine de o sută de ani de existență ai acestei biserici, și-au adus aportul la înălțarea și înzestrarea ei. Cu acest prilej, biserica a primit și un al doilea hram, deosebit de sugestiv, și anume „Sfinții Martiri Brâncoveni”.
Și-au asumat cu vrednicie rolul de gazde Pr. prof. dr. Andrei Baboșan, parohul bisericii și profesor la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, Pr. coslujitor Mihai Gheduțiu, secretarul Protopopiatului Lăpuș, Consiliul și Comitetul parohial, toți credincioșii parohiei, cu prețioasa asistență a Pr. dr. Florin Stan, protopopul Lăpușului. Din alesul sobor de preoți și diaconi care au ținut a fi părtași la bucuria credincioșilor lăpușeni îi amintim pe Arhim. dr. Ioachim Tomoiagă, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Sibiului, Pr. conf. univ. dr. Daniel Buda, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, Pr. prof. univ. dr. Vasile Stanciu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, Arhim. dr. Macarie Motogna, exarhul mănăstirilor din Episcopie și starețul Mănăstirii Rohia. Atmosfera festivă a fost întregită de simfonia liturgică a celor două coruri prezente: Corul „Armonia”, al parohiei, dirijat de domnul economist Viorel Danciu, și Corala Preoțească „Arhanghelii”, a Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, condusă de Pr. prof. dr. Petrică Aurelian Covaciu.
Parcurgând șirul minunilor relatate în al optulea capitol al Evangheliei după Matei – și a corespondențelor de la Marcu și Luca – , Preasfințitul Părinte Iustin a conturat întâi portretul acelui lepros, de care se atinge Mântuitorul, vindecându-l. Cu toate că putea să-l vindece prin cuvânt – așa cum făcuse de multe ori – , mai ales că lepra era o boală extrem de molipsitoare, Hristos se atinge de mâna lui. Este un gest al comuniunii față de cel izolat de comunitate din pricina bolii. Este un gest împotriva înstrăinării, a însingurării. Prin aceasta, Mântuitorul ne arată că, alături de cuvinte, căldura gesturilor de comunicare interumană este vindecătoare. Și noi, azi, suntem îndemnați să ne izolăm, să ne separăm, să ne distanțăm. Pandemia este reală, dar cei credincioși o abordează într-o altă cheie. Creștinii cred în minuni. Sfânta Cruce, Sfintele Icoane, Sfânta Evanghelie, Sfânta Împărtășanie sunt lucruri și lucrări sfinte; iar sfinte fiind, ele sfințesc, nu îmbolnăvesc. Iar o lucrare tainică, prin definiție – dacă este acceptabilă vreo definire – , nu este un spectacol. De aceea, Euharistia și celelalte Taine ale Bisericii se cuvine a fi administrate în taină; „căci nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta”… Așa, în taină, Biserica a scos un popor dreptcredincios dintr-un regim ateu și dușman al lui Hristos.
Apoi, Evanghelia vorbește despre alți doi însingurați: demonizații din ținutul Gadarenilor. „Ce forță distructivă îi chinuia pe acei oameni! Și totuși, cât de puternic este omul! De ce? Pentru că are suflet, scânteie divină, de care diavolul nu are voie să se atingă.” Legiunile de diavoli din cei doi oameni aveau memoria Carantaniei, a pustiului din care, după cele trei ispitiri, îi alungase Domnul. Fugiseră de la fața Lui, pentru că diavolii nu pot exista în prezența lui Hristos. Au fugit, dar – după cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul – s-au sălășluit în inimile cărturarilor, ale fariseilor și ale altor oameni – de atunci și de acum – și de acolo continuă lupta împotriva Mântuitorului. Acel „mai înainte de vreme” poate fi privit dintr-o perspectivă mai îndepărtată, cu referire la judecata finală a lui Dumnezeu și la iadul cel atât de cumplit încât nici chiar diavolii nu își doresc să ajungă acolo. Expresia poate fi privită, însă, și dintr-o perspectivă mult mai apropiată temporal: ai venit mai înainte de a ne termina lucrul nostru, mai înainte de a ajunge să-i distrugem pe acești oameni. Să-i distrugem nu atât prin boala trupească, ci mai ales prin însingurare, prin disperare, prin lipsa comuniunii… Dar Mântuitorul a venit și i-a vindecat pe cei doi oameni. Dacă pentru gadareni contau doar turmele de porci, pentru Dumnezeu au contat ei, cei doi însingurați. A venit Hristos și i-a salvat; Hristos, Cel Care a fost cu adevărat uman; Cel Care ne-a arătat ce înseamnă să fim oameni. Cei doi s-au vindecat, dar gadarenii au rămas să trăiască într-un întreg ținut demonizat, pentru că L-au alungat pe Hristos din ținutul lor. Azi, și Europa încearcă să-L alunge pe Hristos din istoria ei, din cultura ei, din viața ei. Dacă pretins-civilizatele popoare europene nu se vor întoarce la rădăcinile creștine, se vor asemăna acelor gadareni, care locuiau „în latura și în umbra morții”. Noi să nu-L alungăm pe Hristos din ținutul nostru, din viața noastră. Să păstrăm poporul nostru aproape de Dumnezeu și să-L rugăm pe Hristos, așa cum L-au rugat Luca și Cleopa, în călătoria lor spre Emaus: „Doamne, rămâi cu noi!”
O asemenea sărbătoare, un asemenea dar de la Dumnezeu, nu putea să aibă o încheiere mai fericită decât oferirea de daruri. Astfel, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a conferit următoarele distincții: Părintelui prof. dr. Andrei Baboșan și Părintelui Mihai Gheduțiu, Ordinul „Preot Nicoale Gherman” pentru clerici; Părintelui conf. univ. dr. Daniel Buda, „Crucea Justinian Arhiepiscopul”; Părintelui proin-protopop Ioan Ciceu, „Crucea Voievodală Maramureșeană”, pentru 30 de ani de coordonare a Protopopiatului Lăpuș; Domnului Mitru Leșe, primarul orașului Târgu Lăpuș, Ordinul „Preot Nicolae Gherman” pentru mireni; Domnului Ioan Filip, președintele Grupului „Taparo”, Ordinul „Crucea Justinian Arhiepiscopul”. Aceeași distincție le-a fost acordată familiilor Călin și Anamaria Tuns, respectiv Radu și Ștefania Tuns, Claudiu și Valentina Mureșan primind Medalia „Justinian Arhiepiscopul”. Într-un gest de reciprocitate și adâncă prețuire, Preasfințitul Părinte Iustin și Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul au primit din partea preoților și a credincioșilor câte o frumoasă icoană a Sfinților Martiri Brâncoveni.
Să rămânem, așadar, cu Hristos și cu frumoasa amintire a acestei zile de mare sărbătoare pentru Țara Lăpușului.
C.B. Roatiş
Istoria orașului Tg.Lăpuș în documentele începutului de secol XX.
Șematismul = parţial precursorul monitoarelor oficiale de mai târziu. Literatura şematismelor se regăseşte numai în aria transilvăneană a culturii româneşti. Aceste desfăşurătoare sistematizate de structuri şi persoane în cadrul unor instituţii din sfera administrativă, bisericească, militară etc. poartă amprenta propensiunii regimului austriac spre organizare şi eficienţă. (după cum afirma fostul director al filialei Academiei Române Cluj, pr. dr Ioan Chindriș).
Traducerea paginii din
Șematismul
venerabilor clerici din
Dioceza de Șomeș
Rit greco-catolic
Anul Domnului 1906
La pag 52, cap. VII
Districtul Lăpuș, comitatul Szolnok-Doboka
Administrator Vice arhidiacon pr Vasile Muste
Magyar laposesnis (Lăpușul Unguresc – denumirea veche a orașului Tg.Lăpuș).
Se poate observa că, la 1906, în orașul Tg.Lăpuș existau 3 creștini ortodocși și 365 de greco-catolici, cei mai mulți fiind creștinii reformați, de aceea i se și spunea Lăpușul unguresc. Acei 3 ortodocși n-ar fi avut nici interesul, dar mai ales nici mijloacele să ridice o asemenea biserică mare la Tg.Lăpuș.
Faptul că la 1948, guvernul comunist, prin înțelegere cu ierarhia BOR, i-a trecut cu forța, cu șantaj și presiune psihologică, cu bătăi și închisoare, pe credincioșii greco-catolici din oraș la ortodoxie nu justifică sub nicio formă mutilarea de după anii ’90 a istoriei acestui lăcaș.
La fel cum, dacă aș fura acum un camion plin cu miei și m-aș apuca să-l vopsesc în roz sau i-aș adăuga o copertină, plus aș tunde și ovinele (cu toată împotrivirea bietelor ființe), ca să nu mai știe nimeni ce au fost, în primul rând eu, ca hoț, nu voi avea în veci pace și odihnă, dar nici cei răpiți nu vor fi liniștiți. Oricât de spălați sau tunși, tot va exista o sămânță de revoltă în ei, ce va izbucni în cele mai surprinzătoare contexte.
În șematismul din 1906, la fel de clar se poate citi numele preotului administrator – Vice arhidiacon: Vasile Muste, care apare și ca director al școlii centrale greco-catolice și inspector școlar al districtului.
Cine are interesul să treacă peste istoria locului cu tăvălugul? Cine are tupeul să tipărească Hrisov în care se spune că numele meșterilor sunt necunoscute, fără a pomeni un cuvânt despre ctitori, adăugând apoi zeci de elemente inutile (am făcutără balcoane, bre, am băgatără căldură, hei, am distrusără iconstas operă de artă, fă), care să le justifice în fața poporului abuzul. Concluzie. Dacă intru la tine în curte cu forța și arunc o cutie de vopsea pe pereți, casa ta devine A MEA. Nu mă interesează actele de proprietate, nu mă interesează noțiunile de adevăr, dreptate și cinste, eu am trei copii, tu ai numai doi, în numele majorității fac ce vreau: îți iau casa, îți iau masa, îți iau bicicleta. Și apoi le zic tuturor că vrei să mi le furi (ce ușor îi păcălesc, și ce bine merge teoria cu majoritatea, o folosesc toți caraghioșii ca să justifice furtul de proprietate și de identitate).
De unde această spaimă față de greco-catolici când n-ai nimic de pierdut/ascuns?