Vineri, 13 aprilie se sărbătorește „Izvorul Tămăduirii”. Anul acesta de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, care este al doilea hram al așezământului monahal de la Rohia.
Mănăstirea Sfânta Ana – Rohia, este un lăcaș de cult ortodox, din jud. Maramureș. Aceasta se află sub oblăduirea canonică a Episcopiei Maramureșului și Sătmarului. Fiind una dintre cele mai vizitate mănăstiri din țară.
Oamenii vin la Rohia pentru că speră și cred în puterea credinței.
Trecerea la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Justinian al Maramureşului şi Sătmarului și îngumarea lui la Mănăstirea Sfânta Ana din Rohia a adus și mai mulți vizitatori la locașul maramureșan. Aceștia vin să se roage, punânduși mari speranțe în credința și în harul celui care a fost Justinian. „Sunt din Brașov, am venit în Maramureș special pentru Mănăstirea Rohia, vreau să vad icoana făcătoare de minuni și mormântul Preafericitului Justinian. De aici voi merge și la Bârsana, dar mai mult mi-am dorit să văd această mănăstire.”- Ne spune, Maria Hatnagy, una dintre multele turiste.
La împlinirea unui an de la trecerea la cele veşnice a Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, la Mănăstirea „Sfânta Ana” – Rohia, Maramureş, a fost oficiată Sfânta Liturghie, urmată de slujba parastasului, de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa a peste 1500 de credincioşi care au fost prezenți pentru al pomenii pe Înaltpreasfințitul Justinian. În zilele de sărbătoare, mănăstirea găzduiește zilnic sute de credincioși.
Icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Rohia
În patrimoniul spiritual al Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia există şi „Icoana Maicii Domnului Îndurerară”, care este făcătoare de minuni. Această icoană este aşezată în Paraclisul „Sfântul Ierarh Nicolae” de la demisolul noii biserici.
Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Rohia a fost pictată pe lemn de chiparos de către călugărul Nicanor din Sfântul Munte Athos, la cererea preotului ctitor Nicolae Gherman.
Primele minuni săvârșite la Rohia. Nuţu Roşca şi vindecarea sa miraculoasă
Nuţu Roşca povesteşte în cartea sa „A treia minune de la Rohia” despre ceea ce i s-a întâmplat într-o noapte cumplită din iarna lui 1953 şi cum a ajuns să trăiască minunea de la Rohia. „Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor.
Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng. Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam”, scrie Nuţu Roşca în cartea sa.
Acesta îşi continuă mărturisirile legate de sănătatea sa şubredă pe care o avea după accident. Era perfect conştient, nu vedea, nu putea mişca niciun deget, să vorbească sau să scoată un sunet. Şi totuşi a scăpat cu viaţă. „Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”.
În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!” Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…”.
Cartea vorbeşte despre operaţiile pe care le-a suferit, despre apariţia în viaţa sa a ideii de sinucidere din cauza durerilor insuportabile pe care le avea ş.a.m.d. Despre viaţa sa care s-a schimbat odată ajuns acasă în Maramureş, cu alte probleme legate de autorităţile de atunci. Au trecut zeci de ani, zeci de ani cu dureri rămase ca amintire de pe vremea accidentului.
Dar toate până în ziua cu minunea de la Rohia. “Am sosit la Rohia. Aproape de mănăstire, maşina a fost lăsată într-o poieniţă. De acolo m-am dus sprijinindu-mă cu o mână în baston, cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Sfinţia sa îmi ducea şi geanta cu cărţile. La mănăstire era adunată foarte multă lume. Abia ne-am strecurat printre oameni spre altarul de vară. Era o zi frumoasă de primăvară, cu cer senin. Totul era înălţător. Cât necazurile şi puterile îmi îngăduiau, urmăream Sfânta Liturghie, repetam în gând ecteniile, ascultam cu atenţie înălţătoarele cuvântări ale ierarhilor – adevărate imnuri. Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simţeam arsuri şi junghiuri în tot corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leşin. N-am reuşit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mi se întuneca înaintea ochilor, apoi începea să se limpezească şi să se lumineze. Acestea se repetau. Mă temeam că acelea sunt clipele ultime. Era prea frumoasă sărbătoarea aceea ca să se termine cu un mort.
Mă rugam lui Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Totuşi, dacă nu veneam, nu aveam la moartea mea această imagine splendidă. Acum, de-aş putea ajunge acasă, că drumu-i lung. Slujba s-a terminat. Lumea a început să plece. Oamenii s-au rărit. Soborul a coborât din altarul de vară. Eu stăteam nemişcat la locul meu. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii, drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:1. Că bastonul nu este la mine. 2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer. 3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop. 4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu. 5. Că mă simt foarte uşor. 6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile. 7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri. 8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat”, scrie Nuţu Roşca în cartea sa.
Manastirea Rohia, coltul de rai unde Steinhardt a scris “Jurnalul fericirii”
Pe Nicolae Steinhardt l-a copleșit Rohia. El nu mai întâlnise în alte mănăstiri atmosfera pe care a găsit-o aici. De aceea nu vorbește prea multe despre mănăstirea Rohia. “Mă sfiesc“, spune el, “să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici. Am rătăcit prin toată lumea și am fost și în paradis și în infern, socotindu-mă foarte matur în toate, însă aici am putut să mă contopesc cu această obște, să mă simt una cu părinții și cu frații de aici, să mă rog, dar și să glumim împreună. Acești viețuitori m-au învățat că a fi creștin, a fi monah nu înseamnă să fii încrâncenat, nici speriat, nici ascet de dragul ascetismului, ci să fii om, așa cum Iisus Hristos, după ce a acceptat să se întrupeze, a acceptat condiția de om, a fost om în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Ei, frații de aici, au învățat de la înaintașii lor să încerce în modul cel mai cinstit să fie și în fața oamenilor ca și în fața lui Dumnezeu. Aceasta a fost noutatea pe care am învățat-o la Rohia și aceasta m-a cucerit. Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alți ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul și bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în pușcărie și am devenit creștin“.
Nicolae Steinhardt nu a scris poezie, dar fiecare pagină din cărțile lui este un cântec, o poezie de mare frumusețe. Nicolae Steinhardt nu a scris tratate de filosofie, dar fiecare pagină este un crâmpei de înaltă gândire filosofică. Nicolae Steinhardt nu a scris manuale de știință, dar știința este prezentă pretutindeni în cărțile sale.Mănăstirea Rohia, în sânul căreia a trăit cu o nespusă bucurie Nicolae Steinhardt, îmbrăcat în haina dăruirii supreme, este un panteon la pragul căruia se vor apleca multe frunți însetate de lumină, de bucurie, de liniște adevărată, știind că acolo, pe acel “picior de plai”, se găsește mormântul modest așa cum e, Măria Sa, gânditorul Nicolae Steinhardt, l-a dorit, mormântul pe care arde aceeași flacără invizibilă, dar eternă, cum arde la Ciucea pe mormântul lui Goga, la Păltiniș pe mormântul lui Noica, la Lancrăm pe mormântul lui Blaga, la Mircești pe mormântul lui Alecsandri.Am amintit doar pe câțiva dintre cei care odihnesc în afara spațiilor citadine, împodobind prin “pohta ce-au pohtit-o ei” când au cerut ca somnul de veci să-l doarmă la umbra dumnezeiască a schiturilor sau a satelor din spațiul românesc, ca și după moarte să îmbogățească și să împodobească țara. Așa cum cerul este împodobit cu stele, cu luceferi, cu astre mari sau mici, mai mult sau mai puțin luminoase, dar toate deopotrivă miraculoase, misterioase și frumoase.
Mormântul părintelui N. Steinhardt de la Rohia este o mărturie vie a desăvârșitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihnește partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă și acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o așa de mult. Călătorește și acum, așa cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață și bătea la porțile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea și râdea cu noi, se distra și se însenina în fața noastră prin cărțile sale, prin expresiile lui miraculoase și unice, și sunt deplin încredințat că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat l-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului și al pământului.
– Servicii de creare site web
