Venit la Ierusalim după învierea lui Lazăr, prietenul său, Iisus Nazarineanul este întâmpinat de o mulțime de oameni din toate categoriile sociale, care-l aclamă ca pe un rege. Din toate părțile se aud strigăte de laudă ce recunosc în persoana lui Iisus pe fiul lui David, iar prin aceasta – spune Sfântul Apostol Luca – mulțimea se arată recunoscătoare pentru minunile la care fusese martoră (Luca 19, 32).
Totuși, acceptând acest omagiu care se cuvine regilor, Mântuitorul îi aduce o corecție esențială: intră în Ierusalim așezat pe un asin, nu pe un cal, așa cum s-ar fi cuvenit să stea un rege învingător. Astfel refuză triumful, arătându-se pe sine ca Mesia al săracilor, smeriților și făcătorilor de pace.
Aparent inexplicabilă purtarea Domnului: deținea toate avantajele, dar el se retrage să se roage și să purifice Casa lui Dumnezeu de negustorii care o profanau. Iisus a refuzat puterea care i se oferea și, cu toate acestea, nu trebuia decât să ridice un deget și s-ar fi auzit strigătul: „Trăiască regele!”. Într-adevăr, Regele…
Dar tronul lui Iisus îi era rezervat: singurul loc unde Iisus a fost proclamat oficial Rege al Iudeilor este Crucea: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Într-adevăr, el a fost regele acestui popor căruia i s-a oferit, nu doar în vorbe, ci ca jertfă. Nu este suficient să strigăm „Trăiască Regele!”… „Osana fiului lui David!”.
Acest strigăt nu are valoare decât dacă știm despre care rege și despre care regat este vorba. Acest strigăt nu are valoare decât dacă aceia care-l proclamă acceptă să se asemene celui căruia păcatele îi vor cauza moartea și, prin urmare, îl urmează astfel în regatul său.
Nici apostolii nu au înțeles că intrarea în Ierusalim nu era decât un semn. Fără îndoială, discipolii s-au gândit că Iisus era deja învingător. Imaginea lui Mesia pe care o aveau ei îi făcea să creadă că în mod sigur Iisus va merge și va lua puterea și îi va da afară pe romani, apoi va șterge definitiv puterea fariseilor și a celorlalți membri ai clerului oficial, pentru ca, în sfârșit, să impună noua Lege.
Așadar, în această zi, după simplista logică umană, ucenicii entuziaști vor fi tras, poate, concluzia că se aflau în tabăra care trebuie și că au făcut bine că l-au urmat pe Iisus renunțând la tot. De aici a provenit, fără îndoială, imensa dezamăgire a celor care, patru zile mai târziu, vor asista la drama pătimirilor.
Pericopele evanghelice pe care le vom asculta pe parcursul Săptămânii Mari ne vor arăta cum toți discipolii sunt puși pe fugă: unul îl trădează, altul îl renegă public de trei ori și așa mai departe.
Din fericire pentru noi însă, tot acești discipoli au ales să consemneze în scris, curând după evenimente, lipsa lor de curaj, lipsa de înțelegere a tainei. Și am aflat astfel un adevăr foarte important despre drumul credinței, pe care încercăm să îl parcurgem.
După cum mărturisesc Sfintele Evanghelii, aceiași oameni care l-au întâmpinat cu bucurie pe Hristos la intrarea sa în Ierusalim îl vor condamna la moarte. După doar câteva zile vor striga în loc de „Osana!”, „Jos cu el!”; „Trăiască Iisus!” va deveni „Să moară!”; „Bine este cuvântat” se va transforma în „Răstignește-l!”; „Bucură-te, Învățătorule!” va deveni „Dacă tu ești Mesia, coboară deci de pe cruce!”.
Această mulțime se arată așadar a fi foarte schimbătoare, iar Iisus nu ignoră acest fapt. El nu se lasă măgulit de concertul laudativ pe care îl ascultă în ziua Floriilor. Am putea spune că noi, cei de astăzi, nu am face ca oamenii de atunci, însă să nu aruncăm cu piatra.
Toate mulțimile se aseamănă și noi facem parte dintr-o asemenea mulțime. Triumful omenesc al Floriilor avea doar valoare de simbol; acesta anunța adevărata sa victorie, cea a dragostei de pe Sfânta Cruce, căci aceasta este adevărata dragoste!
Întins pe Cruce, în ochii acuzatorilor, Hristos apare ca un nimeni, un simplu condamnat la moarte, lipsit de semnificație, însă pentru noi, creștinii, el este dragoste şi iubire. Crucea ne-a arătat că Hristos ne iubește și că s-a dat pe sine pentru răscumpărarea fiecăruia dintre noi, oamenii din tot timpul și din tot locul.
Vinerea neagră, pe care o vom trăi peste câteva zile, va fi apologia dragostei sale! Iubirea nu are frica morții, căci moartea dăruiește iubirii ocazia să arate că ea este mai puternică decât orice. De aceea nu are nici un sens să căutăm să aflăm cine se face vinovat de moartea lui Iisus – evreii sau romanii -, căci Hristos a murit din iubire pentru noi.
Dacă el nu avea iubire totală, s-ar fi putut sustrage morții; sau dacă el ar fi iubit cu prudență, așa cum facem noi adeseori, nu și-ar fi pus viața în pericol. Dar el a iubit mult, iar crucea a fost necesară pentru ca omul să poată realiza monstruozitatea păcatului său.
Crucea face să triumfe dragostea, iar dragostea face să triumfe Viața!
– Servicii de creare site web
