Scrisoare Pastorala a PS Vasile Bizău la sarbatoarea Invierii Domnului 2021

Sărbătoarea Paștelui cu întreaga ei încărcătură spirituală, ne invită și în acest an la primirea celei mai minunate vești pe care omenirea a auzit-o vreodată, să o împărtășim cu bucurie celor dragi, începând din familie și apoi, unii altora în comunitate: Hristos a Înviat!

Doresc a mă face aproape fiecărei comunități ce sărbătorește cu bucurie Învierea Domnului și a vă transmite salutul meu părintesc, împreună cu urările de pace și sănătate pentru fiecare dintre dumneavoastră. Vă însoțesc cu dorința binelui pe tot parcursul anului liturgic și în mod deosebit în această mare sărbătoare, ce dă fiecăruia dintre noi putere de a spera și de a merge mai departe cu încrederea învingerii dificultăților de orice natură, pentru că nu suntem singuri, fiindcă Domnul vieții ne însoțește pe fiecare.

Experiența însoțirii dă mereu curaj omului credincios, pentru că îi conferă certitudinea de a se ști iubit și ajutat de Dumnezeu. Cel care se încrede în Dumnezeu și îl caută cu toată inima nu rămâne niciodată dezamăgit și nici întristat peste măsură, pentru că se știe ocrotit și însoțit în fiecare pas al vieții și de aceea, el este convins că Domnul îi este aproape și îl însoțește chiar și în cele mai grele zile și în perioadele tulburi ale istoriei, atunci când dificultățile apar.

Asemenea celor doi ucenici care mergeau spre Emaus – despre care ne amintește evanghelistul Luca – întristați de cele întâmplate în Ierusalim, după moartea lui Isus, având moralul scăzut și dezamăgiți de faptul că speranțele lor s-au risipit, la fel ca ei, mulți dintre oameni în zile noastre, sunt încercați de aceleași sentimente; dezamăgire, așteptări neîmplinite, gândul că nu trebuia să se întâmple toate acestea.

Încercările pandemiei și greutățile de fiecare zi cu toate dificultățile de natură economică, socială, sau cele cauzate de criza sanitară, îi fac pe mulți oameni să-și piardă încrederea și curajul, fiind mai degrabă înclinați să renunțe la speranță și rugăciune, atât de necesară pentru a trece prin furtună.

Cei doi ucenici se reîntorc la casele lor pentru a-și relua viața obișnuită și nu văd că sunt însoțiți de Isus, care li s-a alăturat pe cale. Pe când vorbeau și se întrebau între ei, Isus Însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Iar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască. (Lc 24,15-16). Câtă vreme omul este dezamăgit și trist, captiv nemulțumirilor sale, are ochii ținuți și nu reușește să vadă realitatea cu claritate și nici ajutorul lui Dumnezeu care i se pregătește.

Evanghelistul Luca ne spune că cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, aveau ochii ținuți ca să nu-l cunoască pe călătorul de lângă ei și că doar atunci când s-au pus seara la masă, stând ei împreună la frângerea pâinii, ochii lor s-au deschis și au putut să-l recunoască pe Isus, care în acel moment s-a făcut nevăzut. Surprinși de această nouă experiență și profundă descoperire, ei se bucură nespus că au înțeles cuvântul Scripturii explicat de Isus pe cale și că ochii lor l-au văzut înviat din morți. Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile? (Lc 24,32).

Sfânta Scriptură ne însoțește și pe noi cei de azi, cu aceleași cuvinte și cu același mesaj încurajator și plin de învățătură pentru viață, iar în măsura în care o citim și credem, înțelegem tot mai mult cuvintele Mântuitorului referitoare la patima, moartea și învierea Sa, precum și plinătatea sensului vieții omului și planul lui Dumnezeu, care a pus în iubire întregul conținut al împlinirii și salvării vieții. La sfânta Liturghie celebrăm de fiecare dată acest mister al morții și învierii Domnului și ochii sufletului deschiși de credință, pot să contemple chipul senin al Celui înviat, prezent în sfânta Euharistie și să vadă speranța de pe chipurile oamenilor, frații noștri de lângă noi.

Pandemia a adus pe lângă suferința bolnavilor și diferite restricții ale libertății de participare la evenimentele asociative, care i-au împiedicat pe oameni să participe cât mai des la sfânta Liturghie. Toate aceste limitări și practici ale perioadelor restrictive, nu ar trebui să devină obișnuințe pentru creștin, ci mai degrabă amintiri, din care se poate învăța, la fel ca din experiențele neplăcute. În aceiași măsură a timpului ce tinde spre normalizare, să cultivăm dorința reluării practicii creștine, susținută de porunca bisericească, care prevede participarea duminicală și în sărbători la sfânta Liturghie, unde fiecare își aduce darul său lui Dumnezeu.

Obișnuința devine a doua natură a omului și de aceea, el are nevoie de motivații profunde și practici concrete prin care să își aducă aminte de nevoia împlinirii datoriei sale, de a rămâne mereu deschis cu mintea și inima spre chemarea lui Dumnezeu. Participarea la Sfânta Liturghie duminicală, îi conferă creștinului conștiința darului însoțirii de către Dumnezeu și actualizarea chemării și participării la Împărăția Lui. În biserică alături de ceilalți membrii ai comunității, creștinul se recunoaște a fi fiu al Tatălui ceresc, iar Învierea de apoi pe care o crede și o speră, se actualizează în acest veac și în primirea Sfintei Euharistii.

În toată această perioadă de restricții, sfintele Liturghii au fost transmise și prin mijloacele moderne de comunicare și prin internet, însă această formă de a fi în comuniune cu Biserica, nu poate substitui nevoia prezenței fizice a creștinilor în biserică, atunci când timpul și sănătatea le permit.

Dragi credincioși,

Vocația noastră creștină ne cheamă să privim timpul prezent cu realism, iar viitorul cu încredere, aducându-ne mereu aminte de faptul că timpul, istoria și destinul omului sunt în mâna lui Dumnezeu. Timpul prezent își are neajunsurile lui și toate provocările de natură economică, politică, sau socială, se cuvin a fi înfruntate cu atitudinea curajoasă a omului ce se știe însoțit și ajutat de Dumnezeu. Fiecare om își are locul și misiunea lui specifică în cadrul comunității și de aceea, aportul fiecăruia este atât de însemnat și important. Viitorul atât cel personal, cât și cel comunitar se pregătește prin implicarea și aportul fiecăruia, bine știind că nu este vorba de un destin orb și nedefinit.

Cum am dori să fie viața noastră după ieșirea din această pandemie? În ce măsură ne pregătim să luăm cu noi doar învățăturile sănătoase ale unei experiențe dureroase ce a scos la lumină atâtea limite ale firii omului și ale unei societăți atât de fragile?

Cei doi ucenici ce se îndreptau spre Emaus, de care ne vorbește Evanghelia, trec succesiv prin diferite momente și stări sufletești, cauzate de așteptările și experiențele lor personale. Aveau unele așteptări înainte ca Isus să fie răstignit: noi nădăjduiam că El este Cel Care vă să izbăvească pe Israel (Lc 24,21), altele atunci când se întorc triști și dezamăgiți înspre casele lor, și cu totul altele atunci când înțeleg că Isus a înviat din morți și că s-a făcut însoțitorul lor pe cale, atunci când la frângerea pâinii, ochii li s-au deschis și au putut să-l vadă și să-l recunoască.

Potrivit Evangheliilor, Isus își anunță de mai multe ori patima, moartea și învierea Sa, dorind prin aceasta să-i pregătească pe apostoli pentru ceea ce urma să se întâmple. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe (Mc 9,31-32). De câte ori auzeau cuvântul, de tot atâtea ori, ucenicii nu înțelegeau mesajul ajuns în urechile lor, însă nu și în inima lor. Erau preocupați mai degrabă de viitorul lor personal și de cum ar putea să-și asigure cele mai bune posturi într-o viitoare lume închipuită. Atunci când inima omului este ocupată în totalitate de grijile timpului prezent și de preocupările sale egoiste, nu îi mai permite omului să-și înțeleagă viața ca fiind posibilă a fi trăită și altfel, cu alte valori și nici să vadă ajutorul lui Dumnezeu, prezent în fiecare moment particular al existenței sale. Câtă vreme privirea omului este îndreptată doar înspre el însuși și exclusiv spre interesele proprii, nu va reuși să vadă un viitor diferit și eventual mai bun, decât cel pe care și-l proiectează singur. Isus cel Înviat este mereu alături de oameni, însoțindu-i pe cale în toate încercările, stările sufletești și preocupările lor, însă de multe ori, ochii sunt ținuți ca să nu vadă și mintea să nu înțeleagă. Abia când omul își ascultă inima și simte chemarea nestinsă a iubirii lui Dumnezeu din sufletul său, în cele mai personale gânduri, amintiri și fapte, începe să se elibereze de grijile în exces și de fantasmele apăsătoare pe care și-a clădit așteptările. O înțelegere diferită a evenimentelor pe care omul le trăiește este posibilă doar în lumina harului lui Dumnezeu, iar o schimbare de atitudine, se realizează în măsura în care acesta înțelege rostul răbdării, al jertfei și al dăruirii de sine.

Ucenicilor din Emaus li se deschid ochii și mintea în momentul când Isus frânge pâinea, gest pe care l-a mai făcut și la ultima cină cu apostolii Săi. Invitația de a lua și mânca din ea, de a bea vinul din potirul vieții Sale, semn al comuniunii și al acceptării jertfei, îi face pe ucenicii din toate timpurile să-l recunoască pe Isus ca Domn și Învățător și să se recunoască frați între ei. Înțelegând gestul lui Isus, ce cuprindea în el întreagă lucrarea Lui de mântuire, ca viață dăruită și jertfită pentru ei, Cleopa și celălalt ucenic din Emaus, nu rămân indiferenți la darul primit, ci simt cum sentimentele lor se schimbă și sculându-se în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau împreună cu ei, care ziceau că Domnul a înviat cu adevărat și s-a arătat lui Simon (Lc 24,33-34).

Recunoașterea gestului de iubire gratuită, oferit cu generozitate de către Dumnezeu, Cel ce iubește și voiește binele tuturor, îl determină pe om să-și schimbe atitudinea și mai apoi viața.

În sfânta Euharistie, noi creștinii recunoaștem lucrarea mântuitoare a lui Hristos, îl recunoaștem pe El Însuși ca fiind pâine a vieții veșnice, ce ne hrănește cu iubirea Sa. Această iubire totală, desăvârșită și deplină transformă inima omului și îl face capabil de lucruri importante, ce pot fi văzute și se regăsesc în activitățile atâtor creștini care au înțeles că viața personală și apoi cea comunitară, se zidește pe valori nepieritoare, precum iubirea jertfelnică și dăruirea de sine.

Iubiți credincioși,

Credința în Înviere ne dăruiește nouă creștinilor, multă lumină și totodată ne transformă treptat viața, cu speranța ce ne însoțește ca o făclie ce luminează în întuneric. Veacul de acum cu provocările și încercările lui este trecător, însă sufletul omului este nemuritor. Alături de frații noștri de credință și împreună cu Biserica parcurgem timpul prezent cu încrederea prezenței lui Dumnezeu în sufletele și viața noastră, iar bunăvoința, statornicia și implicarea în comunitate, conduce barca spre un liman însorit. De la Ierusalim la Emaus și înapoi la comunitatea apostolilor în sărbătoare, drumul este parcurs împreună cu Isus și transformarea treptată a sufletelor ucenicilor trece prin sfânta Euharistie.

Orice profundă transformare spirituală își are ca fundament, iubirea lui Dumnezeu ce se manifestată în simțirea omului care se recunoaște a fi iubit și acceptat. Împreună adunați la sfânta Liturghie mărturisim cu apostolii că Domnul cu adevărat a Înviat și devenim purtători de lumină și speranță pentru lumea în mijlocul căreia trăim. A nu pierde din vedere acest adevăr, ne privilegiază în misiunea pe care o avem în calitate de cetățeni, de a spera și pregăti o lume mai bună și mai dreaptă; de a fi o comunitate ce oglindește credința pe care o proclamă și nu uită că drumul a fost parcurs deja de Isus.

Avem și noi de parcurs drumul vieții ce stă înainte, iar experiența sfinților, devenită patrimoniu al Bisericii, ne vine în ajutor cu exemplaritatea și destoinicia iubirii și dăruirii de sine ca semn al participării la Paștele Domnului.

Vă doresc tuturor, sărbători luminate în pace și sănătate!

Împreună cu voi toți mărturisitor,

† Vasile

episcop

Dată în Baia Mare, 2 mai

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos,

Anul Domnului 2021