Șocant! Un colonel de Securitate a vrut să îl împuște pe ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului!

În premieră în România, STIRIPESURSE.RO publică declarația olografă a fostului vicepreședinte (1978-1988) al Consiliului Orășenesc al localității Câmpia Turzii în care vorbește despre mărturia unui fost colonel de Securitate, Vasile Pop, care a vrut să îl împuște pe actualul Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului, ÎPS Andrei Andreicuț.

Cu decizie definitivă că nu a colaborat cu Securitatea, ÎPS Andrei este în centrul unui scandal provocat de unul dintre deputații USR care atacă frecvent Biserica Ortodoxă Română în integralitatea sa, fie că este vorba despre clerici, fie că este vorba despre mireni. Iulian Bulai, ajuns președinte al Comisiei de Cultură din Parlament, după ce umfla baloane pe străzile Norvegiei, a produs un precedent în istoria Academiei Române: pentru prima dată, un membru al Academiei, ÎPS Andrei, nu poate primi indemnizația de merit din cauza votului acordat de controversatul deputat USR.

Documentul datat 31 martie 2018 este unul nu doar de însemnătate istorică, ci demonstrează, fără echivoc, că ÎPS Andrei a refuzat colaborarea cu organele de Securitate chiar cu prețul vieții.

”Un episod anume din viața „călugărului Andreicuț”, devenit astăzi Mitropolitul Clujului, nu poate să nu ne atragă atenția: e momentul în care un colonel de securitate, știind că își poate acoperi ușor fapta cu argumente profesionale și va rămâne nepedepsit, decide să acţioneze, într-o seară, omorând un om care nu l-a ajutat să crească profesional în grad, pentru că nu i-a dat informațiile care l-ar fi ajutat mult în această direcție. Acel om era atunci preotul Ioan Andreicuț. Mărturia fostului vicepreședinte (1978-1988) al Consiliului Orășenesc al localității Câmpia Turzii este grăitoare. O putem lectura integral în reproducerea holografă.”, scrie, pentru STIRIPESURSE.RO, Arhim. prof. univ. dr. Teofil Tia, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul UBB Cluj-Napoca.

„Episodul ne duce cu mintea la vinovatul numărul unu al accidentului de la Cernobâl, accident de pe urma căruia au murit sau suferit sute de mii de oameni: el dorea o creștere în rang la locul de muncă și știa că o putea obține prin reușita experimentului comandat, deși nu era specialist în inginerie nucleară. Moscova acorda gradațiile pe fapte concrete, nu pe vorbe. Ulterior, îl vom vedea, îmbătrânit și distrus, într-un spital de psihiatrie, repetând spasmodic formula: „Eu nu sunt vinovat!”.

1. Ai nevoie de putere pentru a face răul; pentru a face binele ai nevoie doar de dragoste

De ce oare, dacă nu-L cunoaștem pe Dumnezeu, trăim în afara propriului sine? De ce refuzăm să acceptăm Adevărul care ne-ar vindeca? Pentru că aceasta ar presupune o reflecție adâncă, o călătorie emoțională prin adâncuri, iar pentru aceasta am avea nevoie de multă disponibilitate pentru a iubi.

În fiecare dintre noi zace un mic „Irod”, un embrion de răutate care se manifestă maximal cu putință la nivelul la care are putere; Irod cel Mare a făcut maximul rău de care era capabil la nivelul său, de rege într-un mic regat subordonat Romei Imperiale; soldații acelei epoci consiliați de Ioan Botezătorul să se mulțumească cu solda lor, doreau de obicei, maxim de pradă în urma cuceririi unei cetăți, omorând copii, violând femei și tâlhărind prin casele cetății cucerite; noi, oamenii secolului XXI acționăm similar, răspândind maximul rău de care suntem capabil la etajul nostru de competență și acțiune.

Mai menționăm un al treilea episod de răutate gratuită: este o relatare din viața preotului Ioan Sabău din Hunedoara, care era întemnițat în perioada comunistă. Chiar de ziua lui de naștere, soția își trimite copila de vreo 15 ani să-i ducă acestuia la închisoare un pachet cu bucate mai alese. Gardianul responsabil interzice categoric accesul fetei în interior, dar îi dă de înțeles că-l vor scoate pe tatăl acesteia în curte și va putea să-l vadă prin gardul rupt al închisorii, dintr-un loc anume. Fata se uita cu entuziasm de copilă prin gard: într-adevăr tata este scos în curte, dar e biciuit crunt, în fața ochilor ei. Îndurerată, ea aruncă vasul cu mâncare și fuge acasă, plângând disperată.

Prevedea regulamentul închisorii un asemenea demers de traumatizare al unui copil? Nu! Era invenția individuală a unui gardian, mustind de răutate. De aceea există o judecată individuală a lui Dumnezeu, în care suntem evaluați personal. Fiecare am agonisit un capital de răutate pe care trebuie să-l exorcizăm din ființa noastră cât timp trăim pe acest pământ, altfel ne garantăm nefericirea pe termen lung, inclusiv în veacul viitor.

Unii cred că răul îi poate face fericiți; de fapt, ei pot fi doar „răcoriți” puțin lăuntric de pe urma lui; ulterior, vor fi din nou împovărați. Răul nu despovărează, ci intoxică și otrăvește. Toți cei trei torționari, călăi, monștri – îi numim fiecare cum vrem – și-au trăit viața până la adânci bătrâneți, savurând o pensie consistentă oferită de sistem pentru serviciile aduse în timpul activității. Dar au fost oare fericiți? Dumnezeu le-a lungit viața sperând că ei vor ajunge la înțelepciunea cea adevărată.

Are și răul un absolut al lui? Poți atinge absolutul și prin răutate, nu doar prin bunătate? Răspunsul nostru este, categoric, nu! Doar în Bine, în iubire, în bunătate poți atinge absolutul. Ura e o iubire răsturnată, un „abonament” la nefericire.

2. Adevărul are un pronunțat coeficient emoțional și ne privește, pe fiecare, în parte

Întotdeauna lectura realității pe care o facem este parțială, segmentară, chiar ciuntită. Dacă ne interesează însă adevărul, îl vom afla! El are întotdeauna un pronunțat coeficient emoțional și ne privește personal, pe noi, cei care evaluăm, analizăm, constatăm, decidem și formulăm concluzii și sentințe care se vor „definitive”.

Răul și binele se redefinesc continuu în funcție de contextul istoric sau sunt universale? În parametrii ateismului Epocii de Aur, maximul rău era o religie militantă, cu forță percutantă, electrizând masele, convingând popoarele de lumea de dincolo de materie și de importanța asumării unui traseu de înnoire în această viață. Călugărul Andreicuț corespundea exact acestui profil, fiind, în ochii sistemului, dușmanul total al regimului.

De aceea, la numirea grăbită ca duhovnic al Seminarului din Cluj, făcută de arhiepiscopul Teofil Herineanu, răspunsul Departamentului Cultelor a fost categoric: „Nu!”. Era omul care ar fi putut să „arunce foc între oameni”, după cuvântul Mântuitorului, și într-o școală de formare a viitorilor preoți, acesta ar fi fost un pericol public. I s-a permis în schimb, mai târziu, transferul la Alba Iulia, unde activitatea lui putea fi mult mai atent și mai eficient controlată. Era în celălalt județ un alt serviciu de securitate, cu disponibilități mai mari, care nu a mai avut de luptat cu astfel de „vârfuri” preoțești cu manifestări misionare expansive.

„Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte” – spune o rugăciune de la slujba înmormântării. Doar moartea pune stavilă metabolizării răului în ființa noastră: doar ea ne mai aduce aminte că suntem doar oameni, iar nu zei. Ea are puterea să ne sensibilizeze.

3. Promovăm răul pentru că ni se pare că aceasta este „în interesul” nostru. Colonelul de securitate pe patul de moarte …

În toate cele trei cazuri semnalate de noi (Turda, Cernobâl, Hunedoara), motivul răutății exacerbate era perspectiva unei creșteri în rang a cuiva, a unei superioare „împliniri” profesionale: când facem răul, întotdeauna avem un interes. Din păcate nu este maximul interes, ci unul „liliput”, care nu ne aduce fericirea de ansamblu, ci – dimpotrivă – eroziune psihică pe termen lung. Pe patul de moarte, cum și-a trăit ultimele clipe colonelul de securitate Vasile Pop?… Amorțindu-și conștiința că, de fapt, a acționat corect, în virtutea funcției, și că Andreicuț „nu a fost corect, …nu a colaborat, și nu i-a dat informațiile pe care le urmărea el și funcția lui.”

Important este să știm un lucru fundamental, enunțat fără ca noi să emitem judecăți decisive: răul pe care l-am provocat altora îl vom resimți noi înșine, amplificat, la cote mult mai mari, în lumea de dincolo. Cu alte cuvinte, nu rămâne nimic nepedepsit de Dumnezeul Dreptății, căci faptele noastre au toate statut de bumerang: ce am lansat în exterior, aceea vom primi înapoi.

Acestea fiind spuse, vom încheia proclamând un alt adevăr: pe mulți oameni, imperfecțiunea celor de la vârful societății îi odihnește, căci constituie o scuză pentru propriile păcate. În plus, duhul egalitarismului care bântuie lumea postmodernă îi face pe unii să se simtă chiar superiori (din punct de vedere moral, intelectual etc.) celor situați mai sus în ierarhia socială. Mulți caută cu înfrigurare dovezi de imperfecțiune la prelați sau preoți pentru a-și amorți propria conștiință: „Vezi, dacă ei fac așa, atunci e normal că și eu…”. De aceea să ne amintim permanent cuvântul Mântuitorului, rostit la vocativ: „Fățarnice, de ce vezi paiul din ochiul altuia, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”, mai scrie arhimandritul Teofil Tia.