In 28 iunie 2007 am fost la lansarea de carte „Tara Lapusului” – autor dr. Corneliu Mirescu de la Muzeul Etnografic Baia Mare. Concomitent a avut loc vernisajul expozitiei de fotografie colectiva, inspirata de aceeasi zona. Evenimentul a fost suficient pentru a-mi starni curiozitatea sa caut ineditul in acest mirific colt de tara, de la peisagistic la antropic ancestral si cat se poate de autentic traditional.
Initial prospectez zona Targu Lapus – Valeni – Coroieni – Draghia – Baba, un spatiu colinar ce, din pacate, a cazut vara aceasta prada arsitei si secetei, in buna parte si datorita carsturilor fotogenice prezente-n Cheile Babei (scurtul pasaj), spre salajana Poiana Blenchii.
Sulita bisericii de lemn din Draghia se departeaza de stanga soselei ce serpuieste molcom si descendent spre Galgau, pe valea Somesului.
Livezile alterneaza cu fanate coapte ce debordeaza de sanziene si sunatoare, cazute recent sub taisul coasei si transformate in clai de fan burduhanoase ori soldateste si clenceri riguros aliniati.
Nimic spectaculos, poate, in afara unor usi de sura frumos ornate.
Din start, vreau sa admir cuptoarele traditionale de ars piatra de var, tot mai putine active, din Cheile Babei.
Tarlele sunt plasate pe conuri aride de grohote de calcar si doua stane de oi si capre ce pasc inclusiv printre cuptoarele de var si mormanele de piatra.
Un „ceva” balcanic auster dar cu certitudine pitoresc, nu doar multumita versantilor stancosi ce-si expun stratificarile milenare ocru-ruginii ci, poate, si datorita ingustelor parcele semanate cu ovaz, arbustilor piperniciti, lizierei codrului de foioase …
Sau poate de vina sunt ciulinii imensi, violacei, curtati de nesatule inaripate nevertebrate?
Un spectaculos condensat intr-un areal destul de restrans, suficient insa pentru a mai conferi ceva complementar frumosului maramuresan.
In pragul serii refacem in sens invers traseul.
Caut un loc de campare pentru noaptea ce o sa vina.
Renuntam la intrarea in Defileul Lapusului.
Imi amintesc de Taul lui Tuli, dintre Targu Lapus si Damacuseni.
Inainte de Damacuseni, cotim dreapta pe un drum de tara pietros, care in cateva sute de metri ne scoate in dreptul unei casute de vacanta solitare si a unui lac artificial mic, realizat prin indiguirea unui modest parau.
E trecut de 21,30. In Targu Lapus se aprind licuricii iluminatului public, iar apusul fascinant face loc negrei hlamide a noptii.
Niciun picior de pescar in zona.
Linistea e subliniata de concertul greierilor pe care se suprapune oracaitul grotesc al broastelor.
In cateva minute punem cortul.
S-a racorit placut iar roua nu a cazut inca.
Departe, spre nord-nord-est e Satra lui Pintea cu sobra piramida trapezoidala, apoi, in plan secundar si spre dreapta, Muntii Lapusului, treptat invaluiti de neguri albe diafene.
Noaptea e ca un vis de vara shackespearian.
La 5 dimineata, prin roua groasa si in talpile goale vanam avid rasaritul precedat de sangeria acolada aruncata de la Minghet spre Hudin si Tibles, urmata de navala negurilor si norilor de la nord catre sud, ce acapareaza Taul lui Tuli si, treptat, colinele cu fanata din jur,
Dupa ce soarele isi castiga drepturile astrale pornim spre Lapusul Romanesc.
Admiram versantii arizi din malul geografic drept al raului Lapus, o rastignire inflorata exotic cu ghirlande stridente de plastic, clai si clenceri cu fan,
Imortalizam, mai apoi, o multime de case traditionale sau gospodarii cu adevarat lapusene, incredibil de numeroase comparativ cu Maramuresul Istoric cazut de multa vreme prada avantului vilos-constructiv postdecembris 1989.
Sarpante sindriluite, unele cu cate una sau mai multe luminatoare in forma unui ochi migdalat, prispe inguste sprijinite pe stalpi de stejar sumar ornati, fatade inghitite de ghirlande seculare de vita de vie vanjoasa, impresionante usi de suri frumos ornate, grape si sanii puse la conservat, atarnate in dosul grajdurilor ori surilor, mai rar cate o cosnita pentru roi de albine, clopuri de paie atarnate pe peretii patinati de fum ai casutelor de vara, flori multe, toate degajand acea impresie de tonic-rustic-robust si frumos nepervertit.
Cotim dreapta dupa cel din urma pod din Lapusul Romanesc.
Ne indreptam spre Manastirea Raoaia (2 km ).
O vreme trecem printre gospodarii razlete, suim apoi pe un platou marcat de holde portative dispuse-n terase specifice.
Imediat dupa ce panta coboara pentru a acompania inca vreo 500 m valea Raoaia in amonte ce conduce la manastire, cotim pe un drum pietros-prafos la stanga si dupa cateva sute de metri ajungem deasupra celui dintai lac artificial amenajat prin 1975 (ca si Taul lui Tuli) pe valea Zambrita.
Continuam catre amonte, ajungem la cel de-al doilea lac artificial – Zambrita.
Pe ambele lucii de apa, incarcate partial cu alge spre malurile sud vestice, degajate-n schimb spre malurile opuse, remarcam pasionati ai canotajului in barci gonflabile, dar si destui oameni care se scaldau spre neplacerea evidenta a pescarilor prezenti.
Sincer, nu aveam habar de-aceste locuri agreabile destinate primordial asigurarii surselor de apa potabila si, in egala masura, agrementului.
Din pacate, nesimtirea si proasta educatie concura la poluarea menajera a acestor zone.
Continuam inca o vreme pe valea Zambrita, modesta, in amonte.
Descoperim pe malul stang o gospodarie lapusana solitara si deosebit de pitoreasca din lemn.
Nu dupa multa vreme versantii se apropie si incorseteaza valea.
Apare o bariera silvica iar carosabilul devine suspect de hartopos, motiv pentru care revenim la cele doua lacuri pitoresti pe care le fotografiem in verva.
Revenim in Lapusul Romanesc naucit de soarele dupa-amiezii din ce in ce mai torida, aproape irespirabila.
Nu, nu ne incheiem sirul proiectelor propuse, motiv pentru care din Rogoz cotim catre Libotin.
Ma las fascinat de geometrismul, ritmica, plastica si cromatica efemera a holdelor, numeroasele rastigniri, ciudatele erodari ale solului generand terase-n amfiteatru si in savante degradeuri de verde, cu abia creionate-n zari solitare gospodarii.
Pe drum se iveste un grup de tinere-n costume libotinene, o maiestrie de broderie de alb pe alb sau alb pe negru, in picioare cu opincute legate cu nojite din piele peste sosetele albe de lana crosetate artistic-traditional.
Ce sansa!
Li se alaturara cativa hatri barbati, la randu-le frumos costumati traditional.
Aflam ca urmeaza sa participe la un mini-festival lapusan organizat la crucea drumurilor ce duc spre Costeni, Cupseni, Ungureni.
Nu ramane, deocamdata, o luam spre Ungureni.
Localitatea pastreaza fara umbra de respect impresionante vestigii zidite-n piatra ale unei seculare biserici.
Pana acolo imortalizam case din lemn, ca niciunde lipite cu lut si spoite ritmat in ocru sau albastru azuriu, uneori ultramarin, dar si garduri impletite maiestru din nuiele de-alun sau carpen, gaini motate, iezi tampi de caldura, si ruinele bisericii de piatra.
Suim dupa aceea vizavi, la bisericuta monument istoric din lemn, cocotata pe-un delut cu pruni si frasini si un mic cimitir in jur.
Admiram maiestria lemnului, de la latele si groasele lobe de lemn ce constituie peretii, la frumoasele ornamentatii ale capriorilor, infinitul funiei cioplite-n lemn sub streasina din dranita, turla avintata catre cer…
Plecam catre raspantia festivaliera a drumului, incinsa de canicula.
Vanam de-asta data pitorescul costum polular lapusan specific localitatii Ungureni, in rosu cu negru, si aceleasi opincute si nojite din piele trase peste albele sosete crosetate artistic din lana de casa.
Pe scena horeste cu talent un tanar, in timp ce altii dantuiesc draceste-n jur.
Cautam grupuri de tarani si taranci frumos si mai ales autentic costumate pana ce un organizator ma roaga sa fac loc micului alai sarbatoresc precedat de prunci si copile lapusene cu chipuri angelice.
In urma lor pasesc grav – perechile somptuoase ale sarbatoritilor, cei care implinesc vara asta 50 de ani de casnicie.
Sunt urmati de un acordeonist sucar, cu ochelari de soare anacronici ce mi-l aminteau pe inegalabilul bluesman Ray Charles, alaturi de el un ceteras, iar un june purta un mandru strut din ciucuri de lana viu colorati.
Alaiul e incheiat de alti cativa localnici invesmantati in straie sarbatoresti autentice, cu totii horind cu foc.
Imi fac vrerea si imortalizez alaiul dupa care am o iau spre Targu Lapus – Baia Mare.
In mai putin de doua zile mi-am umplut tolba fotografica de frumoase imagini, unele, in curand, posibili martori ai unei epoci murinde dar…inca nu am epuizat totul.
Cotesc in Libotin la stanga si ma orientez dupa sulita bisericii greco-catolice monument istoric din lemn, inaltata in Remetea Chioarului in 1671, mutata prin generoasa donatie aici in 1811.
Am sansa de-a gasi acasa clopotarul-fat care ne deschide usa sfantului lacas cu hramul Sf. Arhangheli Mihail si Gavril.
Scapam de dogoarea soarelui si dam peste neasemuite fresce pictate direct pe lemn sau pe panza putrezinda din nefericire.
Admiram scenele biblice naiv imaginate si realizate, cromatica fiind estompata de secole.
Intram apoi in altar pentru a admira vechi odajdii preotesti, o cadelnita prafuita, sfintele odoare, pocalul frumos gravat destinat sfintei impartasanii…iar la iesire, in coltul sud estic al bisericii, o straveche cruce daltuita cu simt artistic in gresie.
Abia dupa asta, incarcati de prea plinul peisagistico-spiritual, ne continuam drumul spre casa, convinsi inca o data ca Tara Lapulusui, cea cu adevarat autentica si inca putin pervertita, exista realmente si ar fi nespus de pacat ca ea sa li se impartaseasca doar turistilor belgieni sau frantuji, nu si conationalilor nostri putin curiosi si slab informati.
Nu pot sa nu mentionez excelenta informare-indrumare prin indicatoare-panouri a principalelor obiective cultural-turistice de la Razoare – Defileul Lapusului (debut), la Rogoz si Libotin – bisericile monument istoric dar nu numai, o meritorie bila alba pentru administratia publica locala din zona.
Foto: Rastignire in Rogoz
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
