Asociația La blouse roumaine IA susține inițiativa comunității patrimoniale Maramureș de includere a Țării Maramureșului ca Peisaj Cultural Tradițional pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Redăm mai jos conținutul integral al scrisorii deschise redactată de publicistul Teofil Ivanciuc și semnată de peste 50 de membrii ai comunității și iubitori ai Maramureșului.
n atenția Ministerului Culturii, Institutului Național al Patrimoniului, Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice,
Noi, semnatarii acestor rânduri, propunem demararea procedurilor necesare în vederea includerii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului.
Teritoriul celei mai mici provincii istorice românești, întins pe 3.218 kmp (dintre care o treime o reprezintă habitatul uman) și locuit azi de cca 200 mii persoane, reprezintă unul dintre cele mai bine păstrate colțuri de Uniune Europeană, privind din punctul de vedere al modului de viaţă tradiţional și autentic – nu prezervat ori recreat din considerente de ordin economic.
Locuitorii regiunii practică azi cele mai numeroase meserii populare de pe continent, recent aici fiind recenzate 221 de ocupații și meșteșuguri, implicând mii de persoane, unele foarte tinere (cea mai tânără brodeuză având vârsta de 12 ani, iar confecționer de șindrile – 15 ani), însă majoritatea au o vârstă destul de înaintată și nici un ucenic.
Sute de femei utilizează războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele (printre care peretarele din Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO), pânza necesară celor peste 20 de variante de costum popular utilizate în prezent ș.a.
Maramureşul este, probabil, și ultimul loc unde mai persistă în uz ambele tipuri de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară.
”Cămeșile” țărănești sunt atât de elaborate, lucrate manual (necesitând luni de muncă) și la scară largă (sute de cusătorese practică meșteșugul), folosind modele și tehnici străvechi, încât practica confecționării acestora și-ar putea avea locul, firesc, în Patrimoniul mondial Imaterial.
Dinamica piață locală internă asigură comenzi pentru o lungă serie de dulgheri, tâmplari și sculptori tradiționali.
În acest moment, în Maramureșul istoric sunt 90 biserici de lemn, dintre care 35 ridicate între secolele XVI-XVIII (5 fiind pe Lista UNESCO) și 50 înălțate după 1990 (inclusiv primele 4 cele mai înalte biserici de lemn din lume). Din punctul de vedere al amplorii fenomenului, regiunea este unică, fiind totodată singura unde tipologia bisericilor de Patrimoniu Mondial este în continuare reprodusă și încă la o scară atât de vastă.
Celor câteva sute de porţi monumentale de lemn existente, li se adaugă în fiecare an noi exemplare laborios sculptate.
Se păstrează şi un rarisim grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti aflate în uz pentru nevoile comunității: vâltorile folosite la spălatul covoarelor, morile de cereale (în pericol iminent de abandon), pivele pentru postav (ultimele rămase în funcțiune pe Glob), daracele și leagănele pentru scărmănat lâna ş.a., fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool. Această varietate a instalațiilor acționate de apă pare a fi, de asemenea, unică și nemaiîntâlnită altundeva.
În Maramureș înțelegem ca nicăieri altundeva, fie că Revoluția Industrială nu a avut loc acolo niciodată, sărindu-se din perioada premodernă direct în cea contemporană, fie – mai plauzibil – că aceasta a fost parţială, neajungând să cunoască etapa fierului și aburului – precum în restul Europei, ci doar lemnul și forței apei, precum în Evul Mediu.
De-a lungul timpului, terenurile sale agricole au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de parcele arabile, livezi, fânaţe, păşuni și arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de ape traversate de punți și vaduri, de şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locurile să poată fi exploatate cât mai judicios. Agroterasele, construite cu trudă în urmă cu câteva secole, îmblânzesc cu folos coastele dealurilor.
Acest tip de teritoriu este cât se poate de reprezentativ pentru conceptul ”High Nature Value Farmlands”, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate.
Gospodăria tradițională de subzistență își asigură necesarul de legume, fructe, carne, lactate, și furaje, ocupanții săi practicând și străvechiul cules din natură (se cunosc toate fructele de pădure, zeci de tipuri de ciuperci comestibile, nenumărate specii de plante medicinale).
Structura celor cca 100 de stâne de oi a rămas aproape neschimbată din evul mediu, dacă nu mai de devreme. Cele mai reprezentative animale de fermă sunt vitele din rasa locală Bruna de Maramureș.
Gospodăria reprezintă un sistem închis foarte cuprinzător, o resursă străveche și imensă de informații, deprinderi, tehnici, zgomote, mirosuri etc. Dacă, în România, mai nimeni nu pare a fi interesat de patrimoniul senzorial, în Franța s-a decis protejarea prin lege a cântecului cocoșului, țârâitului lăcustelor și cosașilor, sunetului clopotelor vitelor dar și a bălegarului acestora…
Peisajul cvasi-medieval de fânațe maramureșean (aidoma celui surprins în miniaturile de acum o jumătate de mileniu), încă viguros și bazat pe 9 structuri diferite de depozitare a fânului, este punctat de zeci de mii de clăi și mii de ”șopruri” (hambare) cu acoperiș glisant, fiind, pare-se, cel mai complex și bine prezervat, nu numai din Europa, ci chiar de pe mapamond. Dacă în alte țări există muzee de profil, iar un tip de adăpost pentru fân din Slovenia a fost recent propus pentru înscrierea în UNESCO, în Maramureș nu se cunoaște măcar numărul acestor structuri, nici un singur ”șopru” in situ și nici un fânaț tradițional nefiind protejate în mod expres.
Prăbușirea pieței țărănești a cărnii, laptelui, animalelor vii și a fânului, precum și modernizarea /mecanizarea inevitabilă, pun în pericol sever de abandon întregul sistem agro-zootehnic și de asigurare a furajelor, menționat mai sus.
Mai există încă un mare aspect negativ: numărul de case şi de acareturi vechi de lemn, înlocuite cu construcții masive și colorate de zid, care au deteriorat grav echilibrul arhitectonic, este într-o scădere accelerată și foarte îngrijorătoare (chiar dacă se înregistrează ușoare reveniri pe alocuri), drept pentru care sunt necesare măsuri concrete și urgente.
Locuitorii Țării Maramureșului păstrează conștiința apartenenței la un spațiu și la o cultură speciale.
Ei aparțin atât ”neamului mic” cât și ”neamului mare” (în care intră toți cei conectați prin legături consanguine și care poartă același nume sau supranume dobândit de la strămoși), în cadrul căruia se ajută reciproc, participă la evenimente familiale comune, au locul lor bine stabilit în ierarhia satului, dar și în biserică și cimitir.
În regiune trăiesc cele mai vechi familii românești, menționate în aceleași sate începând cu anul 1317.
Comunitatea este închegată și prin posesia în comun a unor păduri și pășuni (în composesorat), instituție izvorâtă din milenarul sistem de obști.
Gospodăriile sunt legate spațial prin intermediul potecilor de multe ori discrete, cărări moștenite încă din vremurile medievale şi care, cu generozitate, continuă să fie deschise tuturor.
Spiritualitatea laică şi religioasă a locului este bine conservată, fie că vorbim despre ritualurile legate de naştere, nuntă şi moarte, de obiceiurile de Paşti, Rusalii, Sf. Maria, Crăciun, ori din alte momente cu dată fixă ori variabilă.
Sunt prezente şi rituri cu iz arhaic, precum ”Tânjaua” (încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), decorarea acareturilor cu ramuri de copaci ori aprinderea de focuri de ziua anumitor sfinți, variatele pomeniri ale morților, ”măsurișul oilor”, ori o viziune altfel asupra lumii de dincolo – la Cimitirul Vesel din Săpânţa.
Folclorul – foarte vast – și muzica, ambele categorii fiind îmbogățite încontinuu cu noi piese (prin activitatea a sute de instrumentiști și cântăreți vocali), alături de dansul tradițional și de graiul maramureșean (unic, dar care însă se stinge treptat), constituie alte fațete ale bogatului tezaur spiritual regional.
Într-un alt registru, acolo se cunoaște una dintre cele mai ridicate biodiversităţi, cu cca 11.000 mii de specii cuantificate până-n prezent (familii întregi nefiind încă studiate), dintre care 1.600 specii de plante (13 endemice) sau 170 specii de fluturi, număr net superior celui din întreaga Mare Britanie (doar 59 specii) ori din Polonia (90 specii). Un număr de 15 specii faunistice noi pentru știință au fost descoperite în Maramureș doar în ultimele decenii, altele rămânând încă neștiute. Mai există și mii de hectare de codri seculari și cvasi-virgini, apoi sute de izvoare minerale, habitate rare și prioritare, ori specii aflate pe Listele Roșii de profil.
Toate acestea dovedesc felul judicios în care maramureșenii au știut să exploateze mediul înconjurător, dar și faptul că asaltul omului asupra naturii, în pofida poluării și a masivelor defrișări recente, întâmpină, deocamdată, rezistență.
Deși nedeclarat oficial, peisajul cultural maramureşean este larg recunoscut ca atare, atât de către mass-media de pretutindeni, ori de tot mai numeroșii turiști care vin să descopere ”locul unde tradițiile sunt păstrate ca nicăieri altundeva”, cât și de cercetătorii care efectuează acolo felurite studii științifice, ca într-un laborator deschis.
Concluzionând (memoriul atașat conține date suplimentare), omniprezența confecționării costumelor populare, a prelucrării lemnului și a altor grupe de meșteșuguri, varietatea instalațiilor hidraulice țărănești, înfloritoarea cultură a fânului cu clăile și ”șoprurile” sale, cuplată cu ancestralul sistem zootehnic, efervescența fără corespondent a arhitecturii eclesiastice în lemn, precum și virilitatea cu care sunt prezervate genuin obiceiurile religioase ori familiale, muzica și dansul, toate acestea beneficiind de un fundal asigurat de o natură atât de variată, constituie valori excepționale, însă deosebit de fragile și care se sting treptat.
Atât pentru valoarea sa intrinsecă, cât și în calitatea de ultim bastion al păstrării vechii culturi ţărăneşti, un adevărat martor viu, deja fragmentat și pe cale de dispariție, care certifică cum arăta Europa rurală înainte de industrializarea agriculturii, ar trebui ca Peisajul Cultural Tradițional Ţara Maramureşului să fie propus urgent pentru includerea sa în Patrimoniul Mondial UNESCO.
– Servicii de creare site web
