O eventuala misiune pe planeta Venus ar putea oferi raspunsuri despre modalitatea in care s-a format Luna, in urma cu aproape 4,5 miliarde de ani, a explicat Robin Canup, planetolog din cadrul Southwest Research Institute din Boulder, Colorado, transmite SPACE.com. Planetologii considera ca Luna s-a format prin agregarea materiei aruncate in spatiu in urma coliziunii dintre un obiect spatial de dimensiuni mari, probabil un planetoid si proto-Pamant, in tineretea sistemului nostru solar. Detaliile acestui eveniment astronomic raman insa neclare, existand mai multe teorii paralele care incearca sa explice aceste detalii.
Teoria impactului, care este dezbatuta inca din anii ’70, sustine ca o planeta de dimensiunea lui Marte s-a ciocnit „lent” de Pamant in urma cu 4,5 miliarde de ani. Conform acestui scenariu, Luna s-a format din discul de materie ramas in spatiu, pe orbita terestra, in urma impactului, materie ce ar fi provenit din crusta respectivei planete sau planetoid cu care s-a ciocnit Pamantul.
Studiul rocilor selenare a indicat insa faptul ca acestea sunt extraordinar de similare din punct de vedere geochimic cu rocile de pe Pamant, ceea ce infirma teoria „canonica” a impactului cu o alta planeta sau planetoid. „Este improbabil ca acest corp cosmic care a intrat in coliziune cu Pamantul sa fi avut aceeasi structura geochimica precum proto-Pamantul”, a declarat Robin Canup.
„Spre exemplu, compozitia izotopului de oxigen de pe Marte difera de cea a izotopului de oxigen de pe Pamant cu un factor de peste 50. Daca acel corp cu care s-a ciocnit Pamantul a fost cel putin la fel de diferit fata de Terra precum este in prezent planeta Marte, caracteristicile sale geochimice s-ar fi regasit acum pe Luna, chiar dupa o coliziune de o asemenea amploare”, a mai adaugat ea, conform unor comentarii pe acest subiect publicate intre paginile ultimului numar al revistei Nature.
In consecinta, Robin Canup dar si alti oameni de stiinta au incercat sa vina cu noi modele care sa explice mai bine formarea satelitului natural al Pamantului. Anul trecut, spre exemplu, Robin Canup a sugerat ca acest impact s-ar fi produs intre doua planete care ar fi avut, fiecare dintre ele, jumatate din masa Pamantului din prezent. Materialul provenit de la obiectul cu care s-a ciocnit proto-Pamantul si materialul provenit de la Terra ar fi constituit apoi, in proportie de 50% fiecare, Luna si o noua planeta Pamant, mult mai masiva in urma coliziunii.
Un alt studiu semnat in 2012 de Matija Cuk din cadrul Institutului SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence) din Mountain View, California si de Sarah Stewart de la Universitatea Harvard, sugereaza ca obiectul cu care s-a ciocnit Pamantul ar fi putut sa fie de dimensiunea lui Marte, in conditiile in care planeta noastra avea o viteza mult mai mare de rotatie in jurul propriei axe decat in prezent.
Daca o zi pe Terra ar fi avut atunci doar 2 – 3 ore, Cuk si Stewart au ajuns la concluzia ca planeta noastra ar fi putut arunca suficient de multa materie provenita in urma coliziunii in spatiu, pentru a forma Luna (care are 1,2% din masa Pamantului). O interactiune intre orbita terestra in jurul Soarelui si orbita noului satelit natural in jurul Pamantului, ar fi dus apoi la incetinirea treptata a vitezei de rotatie a planetei noastre, stabilizandu-se la ziua de 24 de ore cu care suntem obisnuiti.
Deocamdata niciuna dintre aceste teorii nu poate fi verificata pentru ca nu avem nicio modalitate de a cunoaste compozitia geochimica a planetoidului care s-a ciocnit de Pamant – o problema ce ar putea fi rezolvata de o eventuala misiune pe planeta Venus.
„Nu cunoastem compozitia izotopica a planetei Venus, o planeta sora a Pamantului, foarte similara atat ca masa cat si ca distanta fata de Soare. Daca se descopera ca planeta Venus are o compozitie geochimica similara Pamantului si Lunii, atunci Marte este exceptia, iar existenta unui planetoid (care a provocat impactul) cu o compozitie similara Pamantului, in aceasta parte a sistemului solar, este mai degraba o probabilitate, intarind versiunea „canonica” a teoriei impactului”, a mai explicat Robin Canup. „Insa determinarea compozitiei izotopice a rocilor de pe Venus va necesita o misiune la suprafata acestei planete„, a mai adaugat ea. Suprafata lui Venus este poate cea mai fidela reprezentare a Iadului din sistemul nostru solar.
Venus este cu foarte putin mai mica decat Pamantul, dar atmosfera sa este foarte diferita: in principal, aceasta este compusa din 96% gaz carbonic si 3,5% azot. Venus este inconjurata de un val gros de nori repartizati in trei straturi situate la o altitudine intre 50 si 70 km. Unii dintre acestia provoaca ploi de acid sulfuric.
Pe Venus temperatura este foarte ridicata. De fapt, gazul carbonic acumulat in atmosfera actioneaza sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere: temperatura la sol ajunge pana 460 °C, fiind mai ridicata chiar si decat pe Mercur, cea mai apropiata planeta fata de Soare din sistemul nostru solar, unde temperatura nu depaseste 425 de grade Celsius, in zonele cele mai fierbinti de la ecuator, la periheliu (punctul cel mai apropiat de Soare al orbitei planetei).
Sursa: Agerpres
– Servicii de creare site web
