Ruta 12 din 21 02 2009, tura aniversara 59 -cu Papa, D. Pascu, A. Stefanoiu, M. Ghetie, I. Pop, A.Portase, Brena si sarbatoritul
Moment aniversar personal la 20 februarie si cu toate ca detest orice fel de sindrofii, fie ele si picnicaresti, doresc sa-mi surprind amicii de drumetii invitandu-i sambata, 21 februarie, dimineata, la o tura lejera desfasurata la nici 6-10 km de Baia Mare, pe la arid-pitorestile zone ale Casei Talharilor si Tighierului, terenurile de initiere turistica si antrenament descoperite alaturi de fratele si sora mea cu decenii in urma, in vremea crudei pruncii, multumita lui Papa. De fapt lui ii dedicam acest circuit in care inraiti-consecventii turismului montan apartinand unei destul de largi plaje de generatii, se vor bucura impreuna pret de sase ceasuri, nu doar de frumusetile unui imaculat crepuscul al iernii ci, poate mai ales, de animatul dialog desfasurat pe o tematica heterogen-indescriptibila, datatoare de tonus, sincera si nestavilita bucurie.
O altfel de aniversare – Autor: Lucian Petru Goja
Vezi galeria foto (click aici…)
Adunarea la ora 8 dimineata cu regruparea pe Valea Borcutului, la casa parinteasca de langa Caminul Cultural. Pornirea-n traseu e abia pe la ora 9, grupati pe subiective afinitati.
Temperatura dupa accuweather.com fusese la 6 dimineata de -6 C si avea sa ninga fulguit peste zi. Dupa Radio Europa FM, la aceeasi ora a diminetii, fusesera -11 C.
Poate soarele mijit repejor si optimistul senin al diminetii ma determina sa dau crezare prognozei de pe net (care rar ma indusese-n eroare).
Este o mare bucurie sa le arat prietenilor, rand pe rand, o fosta casa parinteasca pana-n 1963, gospodarii, locatii cu ciudate toponimii, uneori de sorginte slovaca (de exemplu dealul Poprad, botezat astfel de minierii slovaci aciuati odinioara-n Valea Borcutului, mai sus de Castelul lui Alexandru Pocol – aflat acum in progresiva si ireversibila degradare, la fostele colonii).
Depasim Casa Martin, apoi Castelul lui Pocol, ambele legate socio-istoric de exploatarile de aur si argint de pe la finele seculului XIX si debutul secolului XX.
In dreapta, peste vale, ramane drumul spre “dealul Bunicii”, fosta gospodarie a familiei David cu apropiatul ciurgau nascut in grohote rosietice de cremene, deasupra ei ultima gospodarie, fosta a familie Cardos, apoi secularul ghistinis (arboret de castani seculari) din care suind spre sud-est se ajunge pe varful Iricau (un minunat traseu turistic continuabil de-acolo la stanga, pe deasupra fostei Mine Borzas spre Trei Stejari–varful Ferigii-varful Plestioare sau coborand prelunga culme cu cateva maguri inseuate spre dealul Morgau se poate ajunge la Tolvaj Denes–grota haiducului si stancaria cu belvedere baimareana).
Imediat dupa fosta casuta renovata, a barbierului-frizer borcutean vestit, Dobai, gospodariile specific minieresti ale familiei Botos si Silaghi ramase in dreapta, pe malul vaii, atacam la stanga, prin desetul lastarisului asezonat cu obraznici si teposi rugi de mur, poteca initial abrupta, apoi lejer taiata prin codrul matur de stajar.
Suim pe deasupra Castelului lui Pocol spre Ghistinisul lui Roman Sany, cu o coliba din rude lipite cu lut unde toamna, la coptul castanelor, bubuiturile cu carbid erau menite sa sperie hotii, mistretii si cerbii ahtiati dupa delicioasele fructe.
Cancerul scoartei a metamorfozat in doar doua decenii castanetul vestit, intr-un sanctuar al mortii-n picioare. Din fericire stejarisul care acopera abruptul de la est spre vest pare sanatos si viguros iar de aici avem o frumoasa panorama spre Valea Borcutului (zona central-sudica) si-n continuare spre Berarie, la stanga spre dealul Cetatii lui Liszabona Gelert, poienile Vaii Neamtului, Borzas si Iricau, sub acesta si catre nord-vest, aparent tangibila cu mana, fosta biserica greco-catolica confiscata de ortodocsi, precum multe altele din Ardeal, in jur mormintele aflate-ntr-o ingrijoratoare de-a dreptul verva expansionista.
La dreapta sunt Casa Martin, scoala generala, biserica reformata, fosta cooperativa a lui Ticz Arpad, ruinele proprietatilor bogatei familii Muresan apoi o suita de imense case si vile strident spoite, cocotate inconstient pe dealurile aflate-n latenta, dar continua, alunecare.
Mai departe, de la sud-vest spre vest, padurea de stejar de pe culmea ce separa valea Frumuseaua si Valea Borcutului de fostele Bai Apa Sarata.
Nespus de aproape si la dreapta fostelor vestite vii cu vita nobila ale familiei Muresan (vremelnic ingrijite de bunicii mei materni, un slovac -Toth, casatorit cu o nemtoiaca-Hubner) atrag atentia saracacioasele dar picturalele acareturi (foste) ale familiei Hindli pitite strategic la poalele unul strasnic pazit de un palc multisecular de castani mamelon.
De-acolo-n colo, spre vest-nord-vest se intind pomariile, viile, fanatele si gospodaria instaritei familii Bot (ce-si scolise un copil, devenit doctor in Satu Mare).
Mai la vest, in coborarea versantului acaparat de huciul de fag si carpen, e vestita Fantana a lui Bot, cu apa mereu rece si-apoi tiganimea stabilita de decenii pe la mijlocul cursului modestei vai Frumuseaua, cu sorgintea departe, deasupra Targului Ciorilor-o fosta frumoasa poiana plantata de silvici cu rasinoase si plop negru in urma cu cateva decenii.
Stejarisul pe care-l traversam suind spre Balta lui Pocol prezinta in dreapta cateva zone stancoase exploatate-n mici cariere de cuartite hidrotermale, folosite pentru fundatii sau pentru cioplirea pavelelor cubice.
La stanga unui jgheab-fost sleau de tras lemnele, un palc de pini rosii confera o plastica deosebita locului.
Decidem sa vizitam mai intai Balta lui Pocol, o veche turbarie initial acaparata de arini, ulterior, experimental si de-a dreptul fericit plantata prin 1965-1970 de catre silvici cu ciresi, catalpa, tuia, chiparosi de balta, pini rosii si negri, salcii galben-aurii etc., transformand restransul areal intr-o minunata enclava dendrologic-exotica.
Papa le spune ortacilor ca pe cand fusese flacau, amenajasera cu prietenii sai aici un patinoar natural pe care evoluau cu dotarea precara a momentului insa nespus de fericiti, continuand distractia cu serate dansante parfumate cu rubiniul vin de buturuga adus cu canceul de la pivnita familie Bot. Primavara devreme se prindeau aici broaste la lumina lampilor cu carbid si a lampaselor cu petrol, cracii batracienilor constituind niste veritabile delicatese. Peste vara si pana toamna tarziu zona era extrem de productiva-n tot felul de bureti si ciuperci comestibile.
Continuand pe fostele variante ale sleaurilor de carute spre nord am fi ajuns intr-un sfert de ceas la intorsura si imediat dupa aceea la Faget, de unde se coboara spre Targul Ciorilor pentru a accede la valea Frumuseaua si a continua peste deal catre Baita, in zona Casei memoriale a poetului Ion Siugariu.
Noi avem insa o alta varianta acum.
Mai intai le arat colegilor unicul arbore de tisa aflat in coltul sud-estic al Baltii lui Pocol, plantat odata cu speciile exotice din zona, azi (la varsta de circa 40-45 de ani) atingand vreo 8-10 m inaltime. Superba e cetina sa delicata si ramurile fine debordand de minusculele flori feminine, ocru-bej, nu mai lungi de cate 1 cm, aducand unor miniaturale conulete de molid.
De-aici facem dreapta aproximativ 20 m, dam de culmea ascendenta strabatuta de la vest spre est de o poteca veche si bine conturata decupata-n codrul de stejar.
In curand Ionica remarca ivirea in fata noastra a doua caprioare. Neatenti, noi ceilalti o vedem doar pe una care se opreste defel sfioasa, urmarindu-ne si scrutand protector spre stanga de unde in curand apar alte doua caprioare care se mistuie fantastic printre intunecat-scortosii arbori.
Soarele e treptat inghitit de surele nebuloase si straluceste chior-estompat ca la eclipsa, cu un auriu halou, dar foarte putina vreme dupa care va disparea definitiv, lasand loc valsului discret al plapanzilor fulgi de nea.
Ajungem pe un varf modest de unde coboram intr-o mica sa, dand acolo peste stutul unei foste sonde de prospectare apartinand defunctului IPEG Maramures. La dreapta si-nainte se iveste dealul Poprad (mai inalt) acoperit cu codru de stejar, exceptand grohotele abrupte ale Terbescai acaparate de spontani pini rosii.
Poteca se uneste aici cu un drum de carute ce vine dinspre Balta lui Pocol suind intr-o apropiata sa dintre dealul Poprad si Casa Talharilor, ale carei stancarii impresionate si gaunoase-aglomerate vulcanice alterate-apar la stanga si-n sus.
Deviem intr-acolo prin neaua pufoasa, variind ca grosime de la 18 la cel mult 25 cm. Desi ratam soarele, gaunoasele stancarii aglomerat-vulcanice ruiniforme si in care-n urma cu 3-4 ani, cam in acelasi sezon, descoperiseram cu Papa si Brena o vizuina de lupi, sunt impresionante mai ales prin cromatica dar acum si prin sloiurile atarnande, uriase, de gheata care alteori par niste cristalin-transparente stalactite si stalagmite iar in unele zone bordeaza ca niste descrescanzi piepteni branele inguste deasupra carora, precar catarati si fixati in friabila roca, pinii rosii spontani confera tabloului general diafana gratie a unor stampe chinezesti sau nipone.
Probabil aceste numeroase mici grote au conferit locului toponimul Casa Talharilor.
Deasupra stancilor-faguri, intr-o zona verticala decorata cu o draperie sur-albastrie catifelata de licheni de stanca, ca si in jos, spre depresiunea apropiatei Balti a lui Pocol, e codrul tanar de stejar.
Suim pe micul platou cu stejari, multi dintre ei marcati de cruci cioplite cu toporul dupa 1989 pe un circular perimetru menit sa defineasca viitorul areal al preconizate Manastiri. Ideea ctitoririi aici a unui lacas monahal existase de prin 1920-1935, in sezoanele fara nea putandu-se vedea in zona fragmente de la caramizile aduse in acest scop pe-atunci.
Panoramam departe, peste valea Frumuseaua, catre Tautii Magheraus si Bozanta Mica, mai departe nu se vede din pricina norilor incarcati de zapada si-a negurilor.
Mergem o vreme pe culmea vestica, deviem stanga, coborand la o mica grota, de vreo 2-3 ani avand tavanul partial prabusit, precum cel al grotei Tolvaj Denes.
Aici, copii fiind dar si mult mai tarziu, alaturi de prietenii de drumetii, primavara devreme admiram miracolul inmuguririi si-al renasterii prajind la frigare o daraba de slana afumata din care picurii aurii de untura fierbinte se scurgeau pe uriasa felie a painii de casa coapta-n cuptorul familiei noastre de catre cele doua bunici, stamparand concomitent usturimea feliilor de ceapa…
Revenim la culme, coborand accentuat pe piciorul terminat cu alt palc de pini rosii din zona intorsurii. La stanga, sub drum, e galeria veche de mina, nu mai afunda initial de 8-10 m (loc in care ne visam bravi speologi in pruncie), ulterior luata-n prospectare de catre IPEG Maramures. La dreapta e Fagetul.
Urmam culmea descendeta (marcata de stutul altei sondeze) coborand cu o volta dreapta in valea Frumuseaua, la un loc nespus de drag noua, izvorul-minicascada numit Picsa Babi, acum decorat cu bizare formatiuni transperente de gheata, frunze uscate si destul de putin muschi de stanca ramas dupa impactul nefast al apelor subterane provenite de la mina IPEG aflata mai sus si la circa 250-300 m distanta.
Aici ne dedulcim cu portocale, mandarine si grapefruit fiindca avem de suit avantat, pe versantul alunecos si pietros, cam cat tocmai am coborat de la Casa Talharilor.
Rucsacul meu trage la peste 20 kg iar traseul… Ufff !
O iau inainte, oprindu-ma acolo unde spre stanga si la aproximativ 30 m de piciorul impadurit cu stejar e grota Tighierului situata aproape in baza stancariilor aglomerat-vulcanice negricioase.
Pacat ca lumina si vizibilitatea necorespunzatoare impieteaza asupra panoramarii.
Pe aici, doua divergente pseudoziduri ruiniforme din lave tradeaza micul filon, empiric exploatat cu tancusul si ciocanul pe la 1900 sau putin dupa aceea.
In stanga, spre sud-sud-vest-vest, se desfasoara Tighierul (versantul stancos abrupt) taiat de succesive valcele cu saritori, azi niste veritabile cascade cristaline de gheata.
Vedem si un deget descarnat-stancos subtire, inalt de 7-8 m pe care Papa ne facea abile demonstratii de escalada la liber, de ne topeam de spaima, copii fiind.
Dincolo de acest turn, si peste un valcel abrupt, e o alta stancarie, mai mare, fostul loc de cuibarit al acvilelor de munte al caror zbor maiestuos si sfisietor tipat-chemare il putuseram admira an de an pana prin 1963-1965 cand bravii vanatori ai AJVPS Maramures impuscasera superbele daunatoare cu pene pentru a le impana si pune la vedere intr-o vitrina colbuita din Centrul Vechi baimarean, azi Piata Millenium.
Continuam suisul in zig zaguri scurte si pe la ceasul pranzului.
Poposim la cea mai frumoasa belvedere a Tighierului, un veritabil cuib de vulturi spanzurat la circa 50-75 m deasupra vaii Frumuseaua.
De-aici, cu toata ninsoarea fulguinda si negurile fumurii, putem admira succesivele planuri ale culmilor impadurite spre varful Iricau, mai aproape spre Balta lui Pocol, Manastirea ori codrul dinspre Apa Sarata dar de-abia deslusim gospodariile din Valea Borcutului, Berarie, Maieriste, Sasar, Tautii Magheraus si pe cele din Bozanta Mica.
In scurta vreme limbile jucause ale unui mic foc de tabara, dar mai ales izul inecacios de fum, puncteaza debutul momentului artistic aniversar.
Frigari cu polonezi rumeniti, carnoase feliute de slanina afumata, pufoasa pita coapta pe vatra, totul consumat intr-o atmosfera plina de nastrusnic-acide poante, reciproce urari si in special cele mai gustate, de-a fi mereu si ani multi de-acum incolo alaturi in cat mai inedite si de neuitat ture montane.
E placut, gerul s-a inmuiat iar in frunzisul de fag si stejar rascolit de bocancii nostri ciugulesc zglobii cete de pitigoi. Uneori mai vedem si cate o gaita ce ne farmeca cu penajul policrom.
Alec coboara abil, pe valcelul abrupt si cu nebanuite cruste parsive de gheata, spre degetul stancos de unde admira spre dreapta Biserica lui Costin (dupa Mitica Istvan, acesta din pacate lipsind azi din gasca), adica fosta locatie a cuibului acvilelor de munte, dupa care revine prudent, aducand cu sine un lat din cablu de otel pus pe o poteca de vreun nemernic pentru nevinovatele caprioare, ciute si cerbi destul de prezente-n zona.
Ne urnim in cele din urma cu dificultate din placuta atmosfera, unii suind in culmea Tigherului pentru a cobora la viile din sud-vest pe un picior impadurit.
Ionica, Misu si cu mine & Brena optam pentru deplasarea tangent vestica, pe stiuta poteca de cervide.
Lasam in dreapta doua stancarii uriase cu mici grote-n baza iar la stanga versantul abrupt si arid, cu bolovani si grohote aglomerat vulcanice terminate-nspre sud cu un perete inalt de 8-15 m, cu hornuri si valcele cu saritori plus cateva mici grote ce confera intregului aspectul de urias fagure negricios-ruginiu.
Ne regrupam in ghistinisul de langa via cu casuta subreda si nu peste mult apare junele braconier capcanagiu, probabil pentru a-si verifica si preleva prada braconata.
Aici admiram doi meri imensi, la poalele lor o masa cu doua banci de lemn, totul drapat cu imaculata nea groasa, in continuare huciul intercalat cu nevazutul acum covor de iarba neagra (Caluna vulgaris) apoi fanata de ani de zile necosita si-n care-n curand vor zambi brandusele albe si violacee alaturi de brebenei ciclameni si albi, albastre cruci ale voinicului si viorele, albe flori ale Pastelui… iar prin mijloc de iunie, de foarte putini vazutele macar si-odata, gladiole salbatice (Gladiolus imbricatus).
Aici facem un alt scurt poas, glume si reprize foto dupa care mergem pe culme si pe langa alte vii.
Depasim linia electrica de 110 KV ce duce spre Nistru, ajungand la micul cimitir al familiei Brumar de unde coboram la stanga, prin livezi, in capatul inferior al vaii Frumuseaua, la asfalt.
Cei circa 400-500 de metri ramasi pana la Caminul Cultural al Vaii Borcutului ii facem alene si vizibil stresati de incredibil de numeroasele autoturisme coborand dinspre Castel, glumind pe seama lor, asemuind teribilului trafic auto de aici celui infernal, de weekend pe Valea Prahovei.
Ne incheiem tura aniversara la ora 15.
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
