Ruta 13
O invitatie adresata de catre Fundatia pentru Parteneriat-WWF DCP ma determina sa pornesc la drum spre poalele Muntilor Apuseni, localitatea Gilau, si daca-n vara lui 2008 aflasem din mass media ca-ntr-un autoturism de romani (etnici rromi) care fusesera evacuati din Franta si evadau plini de sperante spre Germania, politia rutiera germana descoperise terifiata 16 sau 18 adulti si copii, mi-am spus ca merita sa-ncerc doborarea acestui lumesc record, demn de Guiness Book, inghesuind in batranul Cielo o intrega orchestra simfonica, cu dirijor cu tot.
Nobila aparitie – Autor: Lucian Petru Goja
Vezi galeria foto (click aici…)
Asadar ma trezesc imediat dupa 3,30 dimineata si dupa ce o admirasem pe dragalasa Brena facandu-si baia de infrumusetare in imaculata nea imputinata, pe la ora 6 dimineata iesim deja din Baia Mare pe soseaua Dej–Cluj Napoca, nu singur, dar nici inghesuit desi ma insotea ditai The London Symphony Orchestra (figurativ vorbind) interpretand rand pe rand Simfonia I-a, II-a si-a III-a a magnificului rebel.
Deplasarea, multa vreme nocturna, printr-un crampei al Tarii Chioarului, mai apoi in amontele flancului geografic drept al Somesului, de regula incantator prin versantii gresosi cu abriuri, satele insirate de-a lungul soselei, deoparte si alta a raului, indiferent de anotimp, acum insa tern, insipid, trist, chiar daca nu de-a dreptul bacovian din pricina negurilor si nebuloaselor prevestitoare de ninsoare, ma determina sa ascult repetitiv, dar nu integral, fiecare simfonie, focalizandu-ma auditiv asupra diverselor pasaje marcate de partidele de corzi, clarineti, flaute, oboi, corni englezi, fagoti sau grupul cornilor.
Exercitiul mi se pare nu doar relaxant ci mai ales deosebit de stimulativ pentru memoria cunoasterii… din carti, filme, orele de instrument (vioara, patru ani), auditiile muzicale, concertele radio-TV.
Ma simt excelent, plutind alternativ din liric in romantic si-apoi, la un tutti al cornilor, intr-un cinegetic-regal fastuos tablou.
Pe nesimtite ajunsesem sa traversez Bontida… Jucu… Apahida si-atunci, respectand un precept al inveteratilor bautori orientali de cafea care alterneaza fiecare inghititura de licoare neagra, fierbinte si intens aromata cu una de apa de cismea pentru a obtine maxima savoare frizand oniricul, introduc in radiocas un album R.E.M.
Efectul radicalei schimbari se dovedeste a fi cel scontat de mine, o aplificare fericita a impresiei lasate de capodoperele beethoweniene anterior audiate.
De-abia s-a facut ora 10 iar evenimentul la care fusesem invitat va debuta la ora 14 si-n consecinta, rulez in continuare din Cluj spre Gilau, ma pregatesc sa arunc, dupa anterior esuate tentative, o privire vestigiilor antice si medievale din zona despre care aflasem cate ceva pe net.
Intreb de cetate un tanar din Somesul Rece. Acesta ma corecteaza spunandu-mi ca e vorba de Castelul din Gilau. Nu il contrazic.
Urmaresc soseaua ce taie intinsa comuna pana dincolo de Primarie unde, pe un deal cu arbori ornamentali aflat imediat dupa aceasta si in stanga, indaratul unui gard imprejmuitor si a unei trainice porti verzi din otel inlantuita si inchisa cu lacat, remarc o parte din ceea ce pana relativ curand fusese o unitate scolara, anterior castel baroc si mult mai demult o medievala cetate.
Tentativa mea de-a afla cum se poate accede totusi in istoricul sit esueaza lamentabil. Prin mutarea scolii si schimbarea deocamdata incerta a proprietarului cat si a destinatiei edificiului vizitarea lui era interzisa.
Faptul ma revolta intocmai precum in urma cu vreo doua saptamani pe cand aflandu-ma in Mesesenii de Jos–judetul Salaj alaturi de ortacii de drumetii, odata ajunsi in fata bisericii transilvane, monument istoric cu o arhitectura impresionanta, nu am putut sa o vizitam nici macar pe dinafara deoarece o identica poarta zabrelita si lacatuita zadarnici brutal prozaica noastra tentativa.
Apelez apoi la un taximetrist localnic pentru a iesi din impas si a afla cate ceva despre vestigiile castrului roman aflat in zona sudica a Gilaului. Rezultat? Acelasi esec si-atunci, subit dezamagit de stupida realitate care face ca multe din valorile patrimoniale istoric-culturale romanesti sa le fie refuzate fraierilor turisti revoltator de curiosi si dornici sa-si completeze cultura generala.
O iau spre Somesul Rece.
In curand am la stanga un imprersionat versant stancos iar in dreapta lacul Gilau, de pe Somesul Mic, cu neteda-i oglinda inghetata pe vreo 80% din suprafata, cu malul geografic stang abrupt si impadurit cu foioase, pe alocuri frumoase stratificari de calcare bej-ruginii conferindu-i un salbatic pitoresc care ma determina sa-mi imaginez ca ma aflu cu colegii de ture montane deasupra lor, in acele extraordinare locatii de belvedere suspendate pe la 50-60 m deasupra lacului de acumulare, scrutand zona spre sud-vest.
Imi sun amicii si rugandu-i sa arunce o privire pe net pentru a-mi sugera niscaiva variante menite sa diminueze vizibila ratare turistico-istoric-culturala din Gilau, apoi dupa intoarcerea acasa, aflu urmatoarele cu privire la istoria milenara a acestor locuri :
– in Gilau, pe vremea imparatului Traian (53-117 d.C) fusese construit de catre o cohorta romana un castru din lemn si pamant. Legiunea Ala Siliana, mutata in Gilau din Panonia, a marit castrul consolidandu-l cu lucrari din piatra ( un turn in care s-a descoperit o diploma militara datata 21 iulie 164). Aici s-au descoperit portile: principalis dextra si sinistra, decumana principia si praetorium, alaturi de bastioanele de NV si SV. Arheologii au descoperit si vestigii ale locuirii daco-romane din sec. III d.C. (cesti dacice, castroane, catarame, aplice, pandadtive pentru harnasamente). Un tezaur monetar compus din 1170 denari romani din sec. II-III d.C., cu piese de la imparatul Marcus Aurelius (121-180 d.C.) pana la imparatul Marcus Iulius Philippus (198-249 d.C), ascuns de teama invaziei carpilor pe la jumatatea sec. III d.C. a fost de asemeni descoperit de catre arheologi aici. Ruine ale castrului roman au fost descoperite in parcul de 11 ha aflat in incinta castelului.
Conform lui Anonimus, cronicar din secolul al XIII-lea al regelui Bela al IV-lea, numele Gilau deriva din cel al voievodului Gelu (care a murit la confliuenta paraului Capus cu Somesul Mic in timp ce se retragea spre cetatea sa de la Dabaca) ai carui osteni s-au confruntat aici cu ostile lui Tuhutum.
Academicianul Stefan Pascu considera ca Gilau (Gyalu in limba maghiara) constituie transcrierea maghiara a substantivului Dealu pronuntat de ardeleni Ghialu/Diealu. Dupa anul 1439 episcopul Gheorghe Lepes a ordonat edificarea unei cetati in Gilau care, dupa anul 1500, a fost transformata-n castel de catre episcopul Ladislau Gerb, in stil renascentist. Intre anii 1599-1601 castelul a fost stapanit de catre voievodul Mihai Viteazul. In anul 1660 a avut loc aici o batalie intre Gheorghe Rakoczi al II-lea si turci in urma caruia principele Transilvaniei a fost ranit, acesta murind in scurt timp din pricina ranilor. Un incendiu a distrus castelul Wass-Banffy, acesta suferind ulterior numeroase restaurari si transformari.
In perioada interbelica Gilaul a fost resedinta plasii Gilau iar ultima destinatie a castelului Wass-Banffy a fost aceea de liceu.
Conform istoricului Tudor Salagean, principele Ioan Kemeny aminteste-n memoriile sale o anecdota despre cetatea Gilaului. In secolul XVII, principele Gabriel Bathory, un mare afemeiat, i-a daruit nobilului Wolfgang Kamuthi cetatea Gilau in schimbul unei partide de amor cu sotia acestuia, ceea ce a generat ulterior prin zona maxima “Rezista Kata de dragul cetatii Gilaului !”
Un indicator rutier informeaza ca luand-o din Somesul Rece la stanga se poate ajunge in Valea Ierii–Racatau–Baisoara, la poalele Muntelui Mare iar optand pentru deplasarea spre dreapta, in apropiere e lacul-rezervatie Tarnita, la 30 km Marisel iar la 40 Belis si Lacul Fantanele.
Oricum nu am timp sa merg acum pana acolo si-atunci incep sa admir zona nord-vestica a lacului de acumulare Gilau in care apele verzi-intunecate ale Somesului Cald intra tumultuoase si bogate-n nutrientii prompt valorificati de catre pasarile de balta ce iernasera aici.
Mai intai, in apropierea malului drept, admir o lebada alba solitara, alaturi de ea dar la cativa metri distanta, alte doua lebede, mai inspre interior si la o asiguratoare distanta un grup de 5 lebede si la urma, pitit de rafalele brizei inghetate indaratul unei peninsule decorate cu smotocite panase bej de papura, un grup mai mare de lebede albe plus vreo 30 de rate salbatice.
O vreme, cobor la marginea copertinei nemarginite de gheata, stand rezemat de trunchiul unei tinere salcii, admir prin obiectivul aparatului foto maiestuoasele miscari ale celor mai apropiate lebede iar langa malul de vizavi un card de starci insirati ostaseste, nemiscati, statuari. Am nevoie de ceva vreme pentru a percepe intervalele de timp in care lebedele-si tineau inaltele gaturi si capetele negre-portocalii submerse, scurta vreme dupa aceea scrutand spre tarm si-n vazduh in cautarea eventualilor dusmani.
Cata eleganta, cat calm, cata gratie in acea imperceptibila plutire a lor!
Revin la sosea si merg circa 1 km pe directa Marisel. Opresc dincolo de podul peste Somesul Cald pentru a imortaliza lenesul bivol al apei scapata de apropiata zagazuire din amonte, versantii abrupti si valuriti, drapati cu tinere foioase, dupa aceea o iau in dreapta pe un drumeag pietruit ce acompaniaza malul stang al lacului Gilau, oprind in fata unor vile/palate sau case de vacanta.
Parchez si pe urma o iau spre oglinda lacului, starnind involuntar, rand pe rand, grupuri de rate mascate de vegetatie, determinandu-le sa decoleze alergand spectaculos deasupra oglinzii apei pentru ca dupa un zbor razant, ca din teava pustii, sa aterizeze macaind strident-gregar alaturi de marele grup al suratelor lor.
In timp ce de sub maretele salcii decoleaza spre centrul lacului alte carduri sau perechi de rate si lisite, imi amintesc de o fasta dimineata de octombrie 1986 in care, aflandu-ma pe malul lacului Sfanta Ana, vanasem fascinat cu un Praktica LTL prin teleobiectivul Jupiter 400 cateva sute de rate salbatice decoland si-apoi aterizand fantastic de pe oglinda marunt valurita a lacului vulcanic in care se topeau glaben-portocaliile, sangeriile si verzi intunecatele pasteluri autumnale.
Mirare ca nimeni nu pare a deranja (la acea ora) mirabilele si gratioasele pasari acvatice de pe oglinda lacului Gilau.
Incantat si cu niscaiva imagini surprinse (desi surul tern caracterizeaza la acest ceas intreaga zona), ma retrag spre Motelul Gilau unde, in curand, imi voi cunoaste colegii participanti la acel info-training pe teme de jurisdictie in materie de arie naturale protejate, excelent, profesionist, atractiv si fara vreun cusur organizat.
S-a inoptat binisor pe la ora 19,30 cand o iau din loc spre Cluj Napoca si-apoi catre Baia Mare, de-aceasta data inghesuindu-ma-n Cielo cu aceeasi talentata The London Simphony Orchestra, dirijorul ei dar si cu fiica mea Anca, delectandu-ne pe parcurs cu alte doua bijuterii beethoweniene, Simfonia VII-a -Apoteoza dansului, urmata de Concertul nr. 3 pentru pian si orchestra, reaudiind incantati anumite pasaje, focalizand auditiv pe partidele de instrumente, descoperind in final sursa divinei lor armonizari si motivatia geniala a acelor consacrate capodopere.
Fulguiala sprintara este substituita treptat de abundenta ninsoare, suind dealul Mesteacan de-abia mai putem vedea limitele carosabilului iar la intrarea in Baia Mare (pe la ora 23) cerul plumburiu pare a fi deversat peste noi un bezmetic si coplesitor val de albi fulgi.
Spre judetul Cluj si poalele estice ale Muntelui Mare pana spre cele ale Vladesei sigur voi reveni pentru a admira nu doar salba lacurilor de acumulare ci sa incerc sa vizitez totusi castrul roman si cetatea Wass-Banffy din Gilau, cetatea din sec. XIV a lui Vlad Dracul de la Bologa, cetatea Lita de pe dealurile Savadislei apartinand lui Ladislau Kan, tatal lui Iancu de Hunedoara si bunicul lui Matei Corvin, cetatea uriesilor sarari de pe drumul sarii (Cojocna–Porolissum) aflata la Dabaca si stapanita de pecenegi pe la 1200, distrusa de tatari in 1241, donata ulterior familiei nobile maghiare care s-a numit dupa aceea Dobokai, castelul Haller din Coplean, cea mai importanta constructie rococo transilvana, conform istoricului Tudor Salagean, finalizata in 1773, castelul Banffy din Bontida, asa numitul Versailles al Transilvaniei si nu in ultimul rand castelul Banffy din Cluj Napoca in care se afla azi Muzeul de Arta, dar toate acestea cu speranta ca alte garduri, porti zabrelit-inlantuite si strasnic lacatuite nu se vor mai interpune unor astfel de proiecte.
CITESTE SI:
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
