Rt 8 din 05 02 2009 cu Papa, Misu G., Brena si eu
Atunci cand speri ca totul sa-ti iasa perfect (si te mai si strofoci degeaba in acest sens) rezultatul, conform unei nescrise Legi a lui Murphy, mereu va fi unul contradictoriu, daca nu chiar un deplin esec.
Sau nu?
Naiba stie, oricum asa ceva ma preocupa in aceasta dimineata de februarie in care o lugubra cupola de nori compacti acopera orasul iar pe la ora 4 a.m. zeii stoarsera din ea o navalnica aversa demoralizanta.
Vezi galeria foto (click aici…)
Imediat dupa ora 7 dimineata cateva apeluri telefonice incrucisate ma conving de faptul ca turismul montan presupune si o infima doza de nebunie apatogena, traductibila profanilor printr-o inexplicabila dorinta perpetua de duca, inerentele capricii meteo fiind arareori capabile s-o zadarniceasca.
E noros, a plouat toata noaptea, apele-s umflate, vaile revarsate… ramane pe altadata mi se argumenta intr-o ad-hoc survenita teleconferinta.
La 9 dimineata echipa noastra (din start diminuata cu doi membri) imbarbatata la vederea superbelor buchetele imaculate de ghiocei infloriti in fata casei parintesti, o ia din loc in sus, pe valea Borcutului, nu prin hartoapele de pana odinioara ci, de cativa ani, pe ingusta curea asfaltica pana la fostele colonii ale societatii miniere Aurum.
La stanga ramane dealul Poprad cu denudata-i Terebesca zona cu pini rosii spontani, mai apoi vechea mina Sofia si Dealul Cetatii lui Liszabona Gelert, la dreapta fostul amplasament al compresoarelor ce pompasera aer tehnologic in paienjenisul galeriilor miniere aferente Exploatarii Miniere Sasar post nationalizare.
Depasim confluenta vaii Borcutului (curioasa denumirea de sorginte maghiara, bor insemnand vin iar kut, fantana; etnicii maghiari denumisera acest cartier baimarean Borpatak, patak semnificand vale, adica-n traducere valea Vinului, nu a Borcutului, aici insa bor avand semnificatia de borviz, semnalat si decenii la rand exploatat prin cateva fantani din care cea mai renumita situandu-se langa stadion).
Din dreapta afluieste valea Neamtului (numita valea Toncii pe harti desi niciodata nu am auzit-o astfel botezata de catre localnici si cu atat mai putin de catre Papa, nascut si trait aici, pasionat turist ajuns la aproape 87 de primaveri, azi ortacul nostru de tura).
Continuam inca vreun km pe valea Borcutului (in amonte).
Valea Iojica afluieste din dreapta, in dreptul etern saracului si promiscuului ultim apendice al cartierului valea Borcutului.
Imediat dupa asta dam intr-o mica poienita plantata prin 1965-1970 cu conifere ornamentale. In dreapta apare ultima gospodarie-n ruina a familiei Alexa, cu casa spoita-n ultramarin si o anexa alba. Bariera silvica e deschisa dar de aici in sus vom continua per pedes, avand valea Borcutului in dreapta. Tot aici se mai vad fostele rampe de afluire a lemnelor de foc trase de borcuteni, sasareni, mocirani cu atelejale, rar tractate de cabaline, frecvent cu bivoli apatici.
Imediat lasam in urma valea Bartosa confluand dinspre nord-est valea Berariei (conform hartilor desi niciodata localnicii nu i-au spus altfel decat valea Wilhelm, dupa mina cu acelasi nume exploatata din 1933, minereul extras fiind transportat cu autocamioane Krupp cu remorca la vechile steampuri baimarene din zona U. P. Sasar) care vine dinspre nord.
Traversam podul de beton si un fost drum auto-forestier, mai apoi tehnologic minier al IPEG Maramures. Drumul suie-n dreapta in amontele vaii Bartosa catre fostele galerii de prospectare geologica, ajungand dupa circa 3 km la poalele nordice ale varfului Ferigii, respectiv cele vestice ale Plestioarei.
Noi merge inainte, adica pe valea Wilhelm (in amonte) ce-si sapase talvegul frecvent in andezite compacte cu aspect de canioane sau coveti sur-albastrii.
La dreapta apare vechea cariera de andezite cu pereti netezi si verticali impresionanti, relativ recent reintrata-n exploatare, azi un spectaculos diedru inalt de 1-11/2 lungimi de coarda asteptand parca temerarii cataratori. La stanga acestuia se contureaza un alt traseu alpinistic virtual, dur, cu succesive surplombe, din cate stiu niciodata nu a facut cineva escalada pe aici.
Pe alocuri s-a mai conservat vechiul pavaj andezitic al drumului spre Mina Wilhelm realizat din bolovani riguros asezati de maestri pietrari.
Versantii sunt abrupti si frecvent cu stancoase izbucniri andezitice (poate niste neck-uri intruzive dar in lipsa geologilor…) acoperiti cu un faget rar si tanar, rarele exemplare mature fiind doborate-n prezent cu drujba, pentru a deveni meteri de foc, crapati si metodic asezati in casite, asteptand incarcarea si transportul cu atelajele tractate de cai semigrei, sau cu camioneta.
Ramurisul netrebuincios e lepadat in albie, colmatandu-i cursul. Fiindca e joi, e zi de padure iar drujbele mugesc, langa arborii doborati si trasi cu calul pentru debitare si crapare cu icuri de fier si barosul, remarcam muncitorii forestieri ce ne privesc circumspecti. Mici focuri la care-si vor dezmorti mainile si pregati pranzul fumega deja inmiresmand aerul umed.
Intunecos cer de dimineata face loc treptat cenusiului obscur.
Murmurul vai Wilhelm se amalgameaza celui al paraielor ce coboara spre vest dinspre baltile cu luscute ale Trapacelului.
Depasim primele zone de andezite aflate-n plin proces de caolinizare iar versantul instabilizat o ia de decenii la vale.
Incep sa ne bantuie amintirile. Personal realizez destul de contrariat ca refac deja acelasi traseu de mai bine de 50 de primaveri, in majoritatea cazurilor precum si acum, alaturi de tatal meu. E mare diferenta totusi, nu aceea a anilor, experientelor si cunoasterii acumulate, mai degraba climatica.
In fiecare primavara, e drept, pe la finele lui februarie, nu in debutul acestei luni, alteori numai de martisor, faceam acest traseu spre Wilhelm si-n continuare pe paraul Alunis cu tata si fratele meu, uneori cu alti pasionati de turism, pentru a aduna primul buchet de ghiocei daruiti mamei si bunicilor noastre.
De fiecare data traseul presupunea deplasarea pe drumul troienit, acoperit cu minim 1/2 m de nea, cel mai adesea deplasandu-ne greu peste grosul pod de gheata, versantii fiind deplin drapati cu nea imaculata.
Ghioceii-i gaseam dupa ce dislocam cuirasele de nea sarind deasupra lor precum ursii polari pentru a sparge banchizele, pe langa radacinile uriasilor fagi sau ciresi salbatici sau pe langa trunchiurile putrezinde doborate de vijelii. Scurmand cu alpenschtok-urile stratul putrific de frunze, scoteam la lumina verzile, ori palidele, capsoare ale vestitorilor primaverii.
Intarziind cateva zile aveam sansa de-a descoperi chiar si ghiocei imbobociti, sau cu albii lor clopotei deschisi, la baza trunchiurilor protectoare si iradiind caldura putina.
Doar in anii din urma s-a intamplat ca-n februarie sa admiram perplecsi voltele frivol-nebunatice ale galben-citrinilor fluturi alaturi de sfornaitul zumzet al bondarilor.
Acum insa, in doar vreo trei locuri, o cuirasa de gheata murdara placheaza drumul.
O fantanita-izvor frumos amenajata cu un mic ghizd de piatra odata cu drumul se iveste colmatata in dreapta.
O desfund bucuros sa-i revad oglinda cristalina… altadata.
Admiram mici dar fotogenice balti cu ape rosii-ruginii din pricina esuatului toamna frunzis, azi parand a reflecta-n bataie de joc o lume cu curu-n sus.
Dupa numai un ceas de mers lejer avem marea halda caolinizata a minei Wilhelm in dreapta noastra, la stanga, sapata-n blocuri geometrice de andezite compacte, incipienta vale Wilhelm iar in versantul sau drept intrarea intr-o fosta galerie rectangulara, inalta de circa 1,5 m si larga de cel mult 0,70 m, zidita de vreo 3 ani.
Pe aici valea Wilhelm ce vine dinspre nord (de sub varful Tufei 717 m si hotarul catunului Ulmoasa) trece pe langa gura minei (zidita) se aduna cu valea Alunis care vine dinspre est (de la poalele varfului Tocastru).
In confluenta lor si imediat sub versant apare fostul depozit de explozibil al minei, cu alura de buncar.
Noi o luam pe valea Alunis (in amonte), din ce in ce mai colmatata cu arocament dar mai ales cu deseuri de lemn, de la ragalii si trunchiuri pana ramuri ramase dupa exploatare.
Dupa circa 100 m depasim pragul fostului dig de beton (de cativa ani dinamitat) ce fusese construit pentru asigurarea acumularii rezervelor de apa tehnologica pentru subteran.
Versantii se apropie, inclinarea lor creste la peste 30%, poalele fiindu-le acaparate de un paienjenis de tufe verzi de mur greu de surmontat.
Noroc cu potecile caprioarelor si mistretilor ale caror urme sunt frecvente.
Doi uli se curteaza-n inalturi tipand strident, lugubru si sfasietor.
Lasam la stanga limba de grohote spurcate acaparate de mur si smocuri lucioase de ferigute. De aici in sus, pe o distanta de circa 100 m si incepand cu 10-20 m deasupra malului geografic drept al vaii Alunis, pe versantul pietros expus spre sud, intr-o banda nu mai lata de 50-60 m, gaseam aici primavara de primavara sfiosii ghioicei alaturi de exploziv inmuguriti lujeri de soc, totul sub protectoarea cuvertura groasa de nea muiata de caldura.
Azi nu e nici-un strop de nea nici pe vale nici pe versanti, in loc de ghiocei abia putem admira cateva inflorescente din familia labiatelor, roz pal floricele de urzica moarta.
Si urzicile s-au ivit deja, atingand 2-3 cm inaltime. Dejectiile de iezi, caprioare si mistreti sunt omniprezente.
Decid sa atac versantul si apoi, scurmand frunzisul gros cu betele de trekking incerc sa dau peste sabiutele ghioceilor, daca nu si peste firavele lor capsoare cerate ascunzand albele inflorescente. Ioc ghiocei, apar insa doboraturile de vant, numeroase, obstruante, aflate de-o parte si alta unui abrupt valcel (cu siguranta cateva sute de mc dar care padurar e nebun sa se osteneasca pana acolo sa-i vada si ulterior extraga ).
Deplasarea pe valea Alunis (in amonte) li se pare imposibila ortacilor si-atunci se-avanta si ei pe abruptul versant, in urma mea, avand drept tinta culmea pietroasa orientata est-vestica (ce separa valea Alunis de valea Wilhelm) pe care vom cobora.
Nici prin cap nu-mi trecuse sa-l supun pe Papa la astfel de neomenesti cazne dar… urcatul versantului brutal parea mai rezonabila decat continuarea-n amontele vaii Alunis sau returul in avalul acesteia.
Dintr-o data simtim ca se raceste si se mai intuneca, ba si picura arar.
Un ceai fierbinte ne da aripi iar la ora 12 atingem pe culmea marcata de lacase de innoptat pentru capriori si mistreti, fara urma de cerbi si ciute, precum odinioara.
Cu scoarta si muguri uscati de fag atatam un mic dar tonic foc.
O ramura de fag devine frigare si-n curand dolofanii cremvursti pleznesc linsi de invaluitoarele flacari. Regretam doar lipsa ortacilor de odinioara si a amicilor pe care-i invitaseram sa ni se alature in aceasta nostalgica plonjare in primaverile noastre turistice.
Taifasuim, stropii dispar, in curand se ridica si plafonul de nori lasand vederii spre nord a culmii ce ne despartea de Ulmoasa, spre sud culmea ce coboara din Tocastru catre Trapacel iar la sud-vest apare si se-ntinde treptat o portocalie geana mai mult decat optimista de lumina.
Dupa o vreme coboram pe culmea bolovanoasa punctata cu fagi si goruni pricajiti, spre platoul minei Wilhelm, incantati de petele catifelate si verzi de muschi, ramurile putrifice acaparate de colonii fotogenice de iasca, mai apoi de radacinile fagilor ce-nvaluisera-n indisolubile imbratisari bolovanii pe care-si sprijineau falnicele lor trunchiuri.
Dam un ocol pe la gura minei, apoi in sus, pe poteca larga ce conduce-nspre Ulmoasa, admirand fostele ruperi de panta cu bazinele colmatate dar si cu impresionante stergare de ape verticale.
Pornim la vale, oprindu-ne doar pentru a nemuri cristalinele ape ale Wilhelmului, aproape stagnante, alteori strecurate-n vioaie fuioare alb-inspumate.
Drujbele ostenisera, stivele de lemne crapate crescusera peste zi dar acum erau partial incarcate-n strafuri pentru a fi coborate la vale.
Testam, inutil, ivirea coloniilor de Primula veris la locul stiut de noi pe la confluenta vaii Wilhelm cu valea Bartosa iar la ora 15, adica dupa 6 ore de la debut, ne incheiem circuitul, remarcand in pajistea mustinda alb-rozii banuti scunzi ori rosii-rozalii boboci de Belis perenis din care trei fire aveau sa-i aduca stropul de fericire mamei mele.
Constatam astfel inca o data ca lipsa zapezii si aparentul galop nebun al primaverii nu pot induce-n eroare decat oamenii, nu si vegetatia, in speta ghioceii, calugarii, primulele, podbalul, rasarirea si inflorirea acestora tinand riguros cont de acumularea biologic necesarelor zile-grad-solarizare iar pana la 1 martie mai sunt aproape 3 saptamani.
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
