Rt 56 din 1 dec. 2009 cu A.Stefanoiu, Brena & eu
Vezi GALERIE FOTO
Zile superbe de toamna tarzie, incepand de duminica (29 noiembrie) chiar straniu de calde si insorite pentru ajunul Sfantului Andrei. Nopti magnifice, cu luna plina, zori urbane cu tril neverosimil de mierle… de parca ar veni primavara… Totul te imbie la turism si, totusi, pentru prima oara, simt acut ca nimic nu-mi starneste acel morb al dorului nestavilit de duca…Sa fi fost de vina vremea nefiresc de primavaratica ori indecizia tovarasilor de drum ?!
Il sun in ziua de Sfantul Andrei, dupa-amiaza, pe Aurica St. si-i propun o evadare non festivista de 1 decembrie, dar in clipa in care am facut asta realmente habar n-aveam spre ce zari urma sa ne orientam. Am perindat mental posibile obiective ca Valea Loznei – Salaj, Piatra Bulzului – Blidari, Muntii Codrului, cu o acvatica incantare matinala pe malurile helesteelor de la Arinis, mesteri populari maramureseni din Sacel ori mai de-aproape, din Rogoz-Tara Lapusului, poate cascadele Pietrei Soimului-Cavnic…
Starcul cenusiu ce „a refuzat” imortalizarea
De 1 decembrie m-am trezit inainte de ora 5, am scrutat cerul catifelat albastriu, luna plina cu un superb halou auriu, dincolo de cupola bizantina a bisericii de cartier. N-aveam nicio idee de traseu, desi pana la 8.30 dimineata, ora la care am stabilit intalnirea, a mai ramas destul de putin.
Am iesit s-o plimb pe Brena, iar pe la 7.30 m-am apucat sa pregatesc rucsacul de tura, trusa foto, betele. Indecizia persista si atunci m-a strafulgerat un salutar (avea sa se dovedeasca) gand, o evadare scurta, de cel mult doua-trei ore, la Berchezoaia si Cetatea Chioarului.
La ora stabilita am luat-o spre Remetea Chioarului – Berchezoaia, cerul era noros, destul de intunecat, nici vorba (deocamdata) de ziua insorita anuntata de ANM. Aurica parea resemnat la aflarea traseului sugerat de mine, regretand insa ca nu am facut iesirea de ziua lui, la 29 noiembrie cand fusese soare, senin, cald.
Un starc cenusiu (Ardea cinerea) statuar, inca nemigrat firesc spre alte meleaguri, ne-a atras privirile dincolo de Sacalaseni, intr-o lucerniera intens otavita, dar pana sa ma decid sa-l foto-nemuresc si-a luat maiestuos zborul spre raul Lapus, catre Coas. Soimii statuari se chiorau dupa soareci din varful decapitatelor balii de floarea soarelui.
Am revazut locuri dragi, unde chiar toamna asta am surprins un magnific apus. Am revazut si turmele de mioare de prin crangurile Berchezului, lunca Raului dintre Berchezoaia si pana dincolo, catre Remecioara dar…n-am simtit defel lautrica bucurie imboldindu-ma.
Chiar la intrarea in Berchezoaia, pe-acolo pe unde asfaltul lasa locul ulitei pietruite cu macadam calcaros, intr-o curte gazdele-si parleau traditional, cu paie, porcul martir. Inexplicabil, am ratat si acest foto – fapt ce anticipa sirul similarelor sacrificii din decembrie, nu doar de Ignat.
Rataciti prin buricul Tarii Chioarului
La prima ramificatie am tinut dreapta, suind usor spre culmea calcaroasa plantata cu pin rosu. Altadata, de-aici, am abandonat masina luand-o spre Cetatea Chioarului aflata in extremitatea izolat E-SE a Berchezoaiei pe un colateral drum de caruta. De vreo doi ani, insa, a fost amenajat drumul pietruit, cu fonduri SAPARD, asta permitand apropierea de obiectiv cu circa doi-trei km.
Noua varianta, necunoscuta de mine, a reusit sa-mi bage in ceata totala orientarea in teren, relieful fiind unul teribil de framantat, specific de altfel tinuturilor limitrofe defileului Lapusului, acum situandu-ne in flancul geografic stang al acestuia, realmente in buricul Tarii Chioarului.
Am zarit cateva gospodarii izolate si am oprit la ultima din stanga, bine organizata si ordonata. De-acolo drumul era mai ingust, cu zone malos-argiloase si o trifurcatie. O varianta suia la dreapta spre o culme cu pajiste si o scapatata livada clasica dispusa pe largi terase, in stanga era un mic cimitir. Era calea pe care trebuia s-o urmam pentru a ne atinge obiectivul propus.
Spre stanga, cobora o alta ulita, mai degraba un argilos sleau de carute, spre Rau, pana Pe Ses. Pe acolo urma sa mergem ( in premiera pentru noi) pentru a ajunge in lunca Lapusului la Biserica Vacilor ( de care auzisem in urma cu vreo doua luni de la un amic, tehnician veterinar fost coleg de serviciu, de ani de zile emigrat in Olanda, pe nume Csiha Zsolt, botezat de mine Tomi, azi reciclat in abil enolog si importator de vinuri).
Am avut noroc cu gazda, un varstnic localnic vanjos, care ne-a oferit generos necesarele explicatii si multumita lui, treptat, mi-am amintit topografia zonei.
Vestigiile murinde ale civilizatiei chiorene
Era noros, cenusiu, tern, iar vantul taios si rece parea a aduce cu sine avangarda iernii. Acrobatiile savante ale unui card de corbi pareau sa ne intareasca acest lucru. Am pornit oarecum resemnati la drum, noroiul cacaniu-argilos obligandu-ne sa optam pentru deplasarea prin livada neingrijita de meri yonathan, london pepin, sovar, parmen auriu …
Multi meri n-au fost defel culesi, debordand inca de poame parfumate, tonice, dulci-acrisoare, uneori fainoase, aratand ca pomii laudati din poveste sau ca niste neverosimili pomi de Craciun plini de naturale globuri imperfecte.
Am trecut de cimitir si, in curand, de pe un fel de promontoriu calcaros acoperit de buruienile uscate, am putut panorama spre E-SE, admirand la dreapta Dealul Colnic dintre Ciolt si Buteasa, cu relee, la stanga lui Buteasa abil disimulata printre livezi, jos Raul si podul de legatura catre Codrul Butesei, la stanga acestuia Intrerauri, in plan mai apropiat, cu trei inegale varfuri cu huci, unite de-o culme orientata aproximativ NE-SV, Cetatea Chioarului.
Sub noi, de-o parte si de alta a drumului ocru-ruginiu se zareau cateva traditionale gospodarii, majoritatea abandonate. Am coborat la drum, continuand spre E .Ne-am oprit doar pentru a fotografia vestigiile murinde ale recentei civilizatii chiorene gata sa apuna definitiv apoi, la stanga, parca pentru a ne contrazice, rasarea casuta drapata cu rogojini, tipic chioreana, cumparata de un baimarean pictor peisagist.
Dupa ea, pe aceeasi parte a ulitei, strasnic pazita de doi caini ciobanesti parjoci (cu par scurt si neted adica) , o alta gospodarie cu veranda casei spoita-n albastru ultramarin, traditional. Am iesit in camp. La stanga, se desprindeau paralele valcele afunde acaparate de huci, toate afluind spre malul stang al Lapusului, imediat in aval de Dealul Cetatii Chioarului.
Pe o culme ne-a atras atentia un soldatesc aliniament de clai de fan. Departe, dincolo de nevazutul de-aici Rau, in hotarul tinand de Intrerauri, se iteau izolate casoaie de varat. Una deosebit de pitoreasca, cu peretii alb imaculati si cu o ograda tonic verde punctata de cateva capite maronii de fan, s-a ivit si-n dreapta (S), la liziera fagetului tanar ce suie spre Dealul Colnic.
Intalnirea cu „intrusii”
Coame de deal verzi intunecate, cu mature plantatii de pin, se intercalau dominantelor foioase reprezentate de tinere fageturi pe versantii nordici, goruni pe cei sudici.
Am serpuit la stanga inseuatei culmi lungi a cetatii, iar Brena ne trada intrusi. Spre surpriza noastra, am dat cu ochii de doi nebuni ai imaginii foto, amatorul Victor Mihalca si profesionistul Felix Sateanu, insotiti de superbul Labrador negru al celui dintai.
Am stat la taclale o vreme in timp ce soarele se scremea sa sparga plafonul tenebros, bacovian. Ei s-au intors spre Berchezoaia, vizibil stanjeniti de capriciile luminii, noi am continuat spre poarta vestica a cetatii trecand peste captari de izvoare ce taie medievala cale de acces inierbata.
La stanga, tot mai aproape, se auzea Lapusul parcurgand intr-o ampla bucla de la E-SE spre N-NV una din cele mai accidentate zone a defileului, spaland astfel poalele cetatii.
Urmele marlanesti ale asa-zisilor turisti din apropierea Cetatii Chioarului
Pe un bolovan calcaros din dreapta drumului stravechi (profilat usor ascendent si de-a coasta) am vazut un televizor abandonat acolo intr-un bascalios-neverosimil gest de vreun marlan autoturistic.
Nu au lipsit nici (din fericire destul de putine), PET-urile, dozele aluminizate, pungile de plastic sau ambalaje din staniol, dovada ca uneori mai trec semeni prin zona. Am intrat in medievalul sit, avand la stanga, construita din piatra (sisturi cristaline si calcare prinse cu mortar de var) camera de garda, cam aiuristic restaurata si inevitabil, pare-se, pangarita cu grafitti de catre vizitatori.
In dreapta se remarcau vestigiile portii principale de acces, la stanga, spre E, un afund sant de aparare pe care l-am trecut in premiera (data trecuta, in urma cu vreo 5-6 ani, in plina perioada de vegetatie, nu observasem nimic dincolo de el).
Ne aflam la poalele unui accidentat varf de deal, cu ziduri de piatra in zona SE-E, pe alocuri cu inguste locuri pentru tragatorii de odinioara, aferente incaperilor a caror boltite tavane din piatra si caramida arsa s-au cam prabusit dupa teribila canonada austriaca de pe la 1700, care a avut drept scop distrugerea din temelii a acestui veritabil cuib de vulturi.
Vedeam raul Butesei la un moment dat, undeva sub noi, mai jos cu vreo 150 m. Am suit apoi vartos spre varf, dand de contraforti de piatra, vestigii de incaperi, spalari pluviale, care tradau incaperi aflate-n subsol, mai apoi fragmente de ziduri nordice, bucati mari de calcare si gresii ornamentale sculptate.
Am coborat in vesticul sant de aparare afund pe traditionala poteca-n serpentine si cu trepte de piatra, dand cu privirile de un perete sistos-cristalin aflat in apropierea fostei camere de garda.
Am continuat pe culmea orientata spre SV, dand de alte vestigii, fragmente de zid, metereze din piatra, piatra cu ornamentatii geometrice sau inscrisuri latine. Ne-a surprins vastitatea nebanuita a sitului neprospectat sistematic de noi anterior.
Al doilea varf ne oferea vestigiile altor mari incaperi, cu subsoluri cu tavanele partial prabusite, ferestre cu semicirculare arcade din piatra si caramida, ziduri si contraforti, un alt fund de inexpugnabil sant de aparare, apoi un lung si inalt perete sistos-cristalin, ziduri sudice intacte sau fracturate de tectonica si alunecarile inerente.
Abia acum aveam o imagine cat de cat concludenta asupra intinderii, marimii si importantei strategico-economice a Cetatii Chioarului. Am coborat in santul de aparare, apoi am urcat spre SV continuand pe culme, dupa ce am inventariat ultimul mare zid.
De pe varful chelios, panorama era vasta, pe deasupra, tenebrele nebuloase se spargeau treptat lasand loc soarelui.
La lelea Iulica Marincas, o batrana hatra si amabila
Am constatat ca circuitul la Cetatea Chioarului ne-a luat mai bine de 2 1/2 ore, iar odata ajunsi la gospodaria unde ne-am lasat masina o luam la dreapta-n jos (N-NV) pe ulita serpuinda, lutos-noroioasa, ce-avea sa ne conduca in aproximativ trei km spre rau.
Am traversat mai intai o zona cu livezi clasice, pe alocuri aparent intretinute, chiar arate, inexplicabil insa fructele abundente n-au fost pana acum recoltate, multe mere fiind atarnate pe crengi, altele cazute si in curs de putrezire, pe sol.
Dupa aceea am ajuns la doua gopodarii ordonate si prospere aflate de-o parte si de alta a ulitei. Din cea din dreapta s-a ivit vioaie lelea Iulica Marincas, de 73 de ani, hatra si amabila, ascunzandu-si rusinata parca, cu dosul palmei, cioturile dintilor.
Vizavi locuia un batran la fel de simpatic, dar pe care aveam sa-l vedem abia la intoarcere. Incitat, am reusit sa-i fur cateva foto-portrete batranicei in timp ce ne explica drumul de urmat spre rau si Biserica Vacilor, deplin nedumerita ca pana acum nu am mai fost vreodata pe-acolo, locul fiind unul extrem de gustat de pescari si picnicari.
La stanga era un valcel din ce in ce mai afund, continuand cu un parau firav ce-si sapase albia in rocile sedimentare agilos-marnoase, iar spre final in durele sisturi cristaline. La dreapta paraului, cobora un vechi drum de carute devenit mai apoi un larg drum de TAF decupat in fagetul matur intercalat cu paltini.
Dincolo de parau, spre V-NV se vedeau aflorimente sedimentare galben-ocru, continuate pe malul geografic stang al Lapusului cu stancarii sistos-cristaline dispuse in trepte. La poalele lor, dincolo de albia accidentat-cascadata a unui alt parau, spre lunca pitoreasca si nespus de verde-cruda, trebuia sa dam de Biserica Vacilor.
Treptat, s-a facut cald, odata cu disparitia recilor rafale ale brizei diminetii. Soarele a inceput sa mangaie malul stang al raului. Coborarea la albia Lapusului s-a dovedit a fi sinonima cu o agreabila plimbare-n serpentine descendente, la capatul drumului (care trecea prin albia putin afunda spre celalalt mal apartinand de Intrerauri) poposind intr-o lunca cu aspect de estuar, in care am descoperit o veche gospodarie, casa, locuita doar vara de o batrana, avand insa sarpanta noua, de ardezie.
Un alt parau firav curgea aici venind dinspre Berchezoaia (S) spre N. Lapusul, curgand dinspre Dealul Cetatii Chioarului, descatusat din corsetul malurilor stancoase inalte, se largea o vreme.
Un imens bloc din sisturi cristaline a aparut in mijlocul argintiului curs de apa, in aval blocurile si stancariile aranjandu-se catre maluri, pe alocuri obligand apele sa se strecoare prin albia astfel ingustata si nespus de pitoreasca.
Biserica Vacilor – odinioara loc de odihna si adapare a ciurdelor de vite
Am urmat malul stang spre aval, acum chiar pe bolovanii din sisturi cristaline si micasisturi, cu exemplare oglinzi de frictiune pe falii, netede la palpare daca le mangaiai pe directia de clivare, aspre, rugoase, daca faci gestul cu palma in directia opusa.
O poteca ingusta acompania de-acum malul pe versant, la circa doi-trei metri inaltime raportat la nivelul actual al apei, practicabila in perioadele de primavara, pe la topirea zapezii si viituri.
Malul stang, impadurit cu foioase, a devenit apoi din ce in ce mai arid, stancos, verticalizat, impresionant, fiind taiat de la SV catre NE de un parau obligat de relief la saritori si minicascade.
Malul drept al raului era de asemenea stancos insa mult mai scund si mai accesibil. Dincolo de firul paraului, pe mal, incepea lunca larga de 10-25 m, cu fotogenici megaliti spre albie, la stanga ivindu-se verticalele in trepte ale Bisericii Vacilor, niste sisturi cristaline maroniu-ocru-ruginii intens stratificate si puternic tectonizate, avand in baza o infima caverna ce o fi stat la baza ingenioasei toponimii, lunca fiind ani de-a randul locul de adapare si odihna a ciurdelor de vite.
Mai apoi a fost transformata intr-un nespus de gustat loc pescaresc si picnicaresc-turistic, fapt tradat de urmele corturilor, bustenii gata pregatiti pentru foc pe langa numeroasele, dar relativ ordonatele, vetre de foc.
Un sir de scortosi arini monumentali, ce-si atarnau deasupra oglinzii vibrande a apei matisorii violacei, acompaniau malul stang, delimitand astfel lunca alungita cateva sute de metri si treptat ingustata.
Mi-am imaginat imediat un viitor mod de abordare turistica a Bisericii Vacilor, dinspre Remecioara, amonte de puntea suspendata si apropiata pensiune turistica cu terasa, pe malul geografic stang al Lapusului, frecvent taiat de valcele accidentate.
Traseul a fost parcurs o data de mine cu truda si dificultate, din cauza stancariilor si a doboraturilor de vant, dinspre Impreunarea Raurilor (raul Cavnic cu raul Lapus). Poate la iarna, dupa o prealabila riguroasa evaluare a meandrelor finale ale Defileului Lapusului pe harta topo 1 : 25.000.
Corole de ciubotica cucului inflorite… sfidau anotimpul
Abia a trecut de ora 13, soarele scalda lunca, era foarte cald si nespus de placut cand am luat-o inapoi spre Berchezoaia. Un frumos, dar sarman, metis de ciobanesc german, lihnit de foame fiindca fusese abandonat de gazdele ce veneau rar toamna si iarna la proprietatea din Berchezoaia, s-a luat dupa noi anticipand ca va fi rasplatit cu ceva bucate.
Ad hoc botezatul (de catre Aurica) Anonimus hapai in viteza cele vreo patru felii de pita graham apoi, dand peste un palmar din spalt de piele de porc, se apuca sa-l devoreze salbatic, protejandu-si captura insipida cu strasnice maraituri.
Ajunsi la gospodarii aveam sa constatam ca nu era singura vietate din categoria cel mai fidel prieten al omului, neomenos tratat aici de cea mai inteligenta fiinta. Pe un taluz din faget, ne-a surprins vederea catorva corole galben pal de ciubotica cucului abia inflorite, sfidand parca anotimpurile (anul trecut, pe la Ignat, am admirat numeroase astfel de flori pe valea Morii, traversand Culmea Preluca in drum catre Valea Arinului si-apoi la Poarta Pintii, cu alt an mai inainte, de asemenea in decembrie si putin ante Craciun, sub Stanu Cozlei, in Salaj, dovada ca vremurile o luasera aiurea).
Frumusetea picturala a globurilor neregulate de mere galbene, aurii, rosietice sau sangerii, decorand coroanele merilor neculesi, ne indemnau la ultimele fotografii. Putini din cei care n-au degustat asa ceva in pruncie, pe la tara, pot sa-si imagineze savoarea si aromele unor astfel de fructe 100% organice, eco si bio din toate punctele de vedere, risipirea lor fiind cu atat mai regretabila, gandindu-ne la insipidele fructe din supermarketuri.
Intoarcerea la masina, de la Biserica Vacilor, ne-a luat astfel vreo 11/4 ore de plimbare si delectare, dupa care ne-am imbarcat si am purces spre Baia Mare, in sesul dintre Remetea Chioarului si Sacalaseni , cam in aceeasi locatie ca si dimineata, revazand statuarul starc cenusiu amintindu-ne de maiestrele pasari ale lui Constantin Brancusi.
La ora 15 am ajuns la Baia Mare dupa ce, nesperat, ne-am pricopsit cu un traseu partial inedit si-n premiera pentru noi, pe deasupra de o vreme incredibil de propice unei ture turistice mai degraba autumnala decat hibernala.
Si eu care am crezut ca in vreo doua decenii de prospectare meticuloasa a Defileului Lapusului i-am descoperit mai toate minunatiile. Nici vorba! Poate-n deceniul ce va sa vina…sanatate si trupa pasionata de astfel de evadari sa fie !
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
