Vezi GALERIA FOTO
In satul Tisa, undeva departe in Maramuresul istoric, exista un muzeu care nu figureaza niciunde cu numele, avand doar statut de colectie personala. Este tezaurul familiei Pipas, care ar putea fi si al maramuresenilor daca autoritatile locale sau judetene si-ar propune sa faca o fapta buna si sa il puna in valoare, adica sa le ofere colectionarilor posibilitatea sa isi expuna operele de arta colectate intr-o viata si a caror valoare este inestimabila. Solutia este la numai cativa metri de locuinta sotilor Pipas, intr-un conac abandonat care se degradeaza pe zi ce trece, dar pe care reprezentantii administratiei publice refuza sa o vada.
Si… atunci, automat, te gandesti la ipocrizia unora, care clameaza despre importanta turismului, chiar si cultural, in Maramures, dar care nu fac nimic. De ce oare trebuie intotdeauna sa oferim vizitatorilor doar fata urata a lucrurilor de pe la noi? Poate pentru ca ”uratul” e mai usor de inteles. Un lucru e cert. Casa familiei Pipas din satul Tisa este doar pe gustul cunoscatorilor de arta, a acelora care nu defileaza intr-un muzeu doar ca sa se pozeze langa operele de arta, ca langa niste trofee… din padure.
8.08-18.08 2008: Eram in Maramuresul istoric alaturi de o echipa de cineasti bucuresteni. De trei ori am obtinut acordul de vizitare a muzeului familiei Pipas Nicolaie si Maria, dar tot de atatea ori am renuntat, din cauza programului incalcat in mod absurd de catre noi. Eroare impardonabila!
21.01.2009: O noua tentativa de vizitare a casei Pipas. De fapt, o reparare a greselii. Impreuna cu amicul geolog A. Stefanoiu, am sperat sa putem vedea bogatele colectii etno-cultural-artistice ale fam. Pipas. Inca o tentativa esuata. De aceasta data de vina a fost frigul si faptul ca o mare parte din colectia de obiecte rustic-traditionale din lemn, ceramica sau tesaturi din bumbac, in, canepa sau lana erau inca ambalate, fiind aduse acasa de la Muzeul Taranului Roman Bucuresti unde au fost expuse o perioada.
28.03. 2009: Sambata seara. Am apelat distinsa familie. Am discutat cu vestitii invatatori din Tisa, acum pensionari si reputati colectionari – cunoscuti in tara, dar si peste hotare. Am primit acordul pentru a-i vizita in ultima duminica a lui martie, incepand de la ora 15.00.
29.03.2009, 14.30 h: Intram in satul Tisa si o cotim la stanga pe o stradela asfaltata. La circa 300 de metri curge Tisa, iar dincolo de malurile ei se vad periferiile Slatinei ucrainiene, cu ale ei gospodarii disimulate-n livezi.
Ajuns in fata gardului inalt si a portii de lemn de la intrarea in casa Pipas, am admirat ingenioasa sonerie… burghezo-mosiereasca cu maciulie alba de portelan si un lung fir agitator. Hazlia sonerie, a fost nespus de eficienta, ca si cei doi catei care au inceput sa se agite inca de cand am aruncat o neortodoxa ocheada in curtea ingrijita a casei, umbrita de o impresionanta magnolia strasnic imbobocita.
Inca dinainte de a pasi pragul muzeului Pipas, am remarcat, ca intr-un preludiu, cateva sculpturi: o femeie rubiconda ce sugereaza fecunditatea sau pe Mama Terra, un portret al lui Eminescu din piatra si un pitic in rol de paznic al gradinii, sumar daltuit in lemn. Deasupra, intr-un sopron – veranda, am zarit un portret de tiganca si o masca daltuite in lemn langa o sculptura moderna tot din lemn.
Privirea scurta a fost suficienta ca sa imi zgandare curiozitatea. A fost momentul in care am simtit ca a meritat sa astept sa vina acel ceas al primaverii. Zilele de asteptare – scurse ca intr-un sir de matanii – m-au adus apoi in fata unui tezaur de cultura si arta populara traditionala, alaturi de bogatele colectii de arta plastica laica si religioasa de dinaintea Primului Razboi Mondial, din perioada interbelica, postbelica si contemporana.
Aud clinchetul clopotelului, urmat de glasul d-nei Maria Pipas. Cei doi cerberi minioni, unul negru latos si celalalt roscat-ruginiu, incep sa latre. Indraznim sa pasim in curte, cuceriti si de zambetul larg al proprietarei. Facem cunostinta pe rand cu septuagenarii Maria si Nicolaie Pipas, fiul acestora Valentin si nora lor, prof. plasticiana Ileana.
Eu ma pun pe treaba notand cu sarg, dar mai ales imortalizand fotografic sculpturile din curte si pe urma pe cele din sopronul in care se afla mobilier rustic alaturi de obiecte de uz casnic si decorativ – unelte, cergi, opaite stravechi – la care au trudit maini pricepute de tarani.
Constatam subit ca ne asteapta un teribil asalt informativ si emotional si ca puterea de a rezista la incantare ne va fi serios pusa la incercare.
Sculpturile vazute… in passing din sopron pana la prispa casei mari, umbrita de o pergola de vita de vie, le apartin lui Oscar Han, Vasile Bledea, Vera Barkoci (Femeie odihnindu-se), Ady, Vida Geza (o bufnita stilizata).
Portretul sculptat in lemn al pictorului Aurel Ciupe pare a evalua vizitatorii casei mari.
Apoi, imi cad ochii pe ceramica neglazurata din Sacel, care vine de la strabunii mesteri olari ai familiei Tanase Cocean ce scoteau argila grasa din puturi adanci de 8-12 m. Blidele ceramice si din portelan decoreaza partea superioara a peretilor.
O masa rustica multifunctionala si patinata de veacuri troneaza in centrul sopronului. D-na Maria ne arata incantata functiile ei nebanuite – de la cea de tablie pentru servit, la aceea de tabla pentru framantat aluatul si sucit patura pentru taietei ori de transat carnea, iar dedesubt un ”puiut” incapator destinat depozitarii unor articole necesare in bucatarie.
Tot acolo e o presa pentru piure de cartofi, iar langa sunt mai multe ciururi de lemn, rame din lemn bogat ornamentate pentru fotografii de epoca. Mi-au atras atentia doua rame, una cu un basorelief floral si o alta cu o simbolistica din mastile populare.
Cesti si linguri din lemn, accesorii rustice pentru torsul lanei, fusuri si furci de tors… Scaune trainice vopsite discret si cu cu gust sunt puse in sopron ori pe prispa, acoperite de mici carpete tesute-n razboi din lana turcana. Intr-un colt se zaresc cergi mitoase vopsite natural si care si-au pastrat culoarea proaspata chair si peste vremuri.
In periplu prin muzeu, suntem condusi spre ograda si apoi, pe o scara de fier forjat, la etajul casei tinerilor Pipas (fiul si nora). De pe un perete ne priveste histrionic un personaj apocaliptic imaginat de inegalabilul Marcel Chirnoaga si realizat in tehnica frescei murale pe un fod alb desavarsit. Pe un alt perete, diametral opus, lung de vreo 7-8 m si inalt de vreo trei, troneaza un Sf. Gheorghe impresionant, care isi alearga focosul bidiviu in timp ce-mplanta sulita in imensul balaur.
Suim. La etaj, o salita alungita are peretele din drepata integral ocupat de ciclul Apocalipsa, o extraordinara grafica a lui Marcel Chirnoaga completata cu lucrari caricaturale si caustice la adresa ”iepocii de aur”. In maniera satirica, autopersiflanta, de diavol neastamparat, e realizat si autoportretul-desen al maestrului Chirnoaga, trimitand intr-un fel la fel la inventivul Dali.
Admira lucrari de grafica, schite, desene ori studii ale reputatilor Vasile Kazar, Paul Erdos, St. Dimitrescu, , V. Pop Negresteanu, G. Apostu, S. Ilfoveanu, I. Irimescu… si portretele sotilor Pipas realizate de artistii carora in decursul deceniilor le-au fost ospitaliere gazde si, mai ales, sarguinciosi invatacei. D-na Maria, prezentandu-ne o suita din creatiile grafice ale lui Vasile Kazar, ne vorbeste de cele trei mari cicluri ale acestuia: Pita de malai, Obiceiuri din Maramures si Aratari la Curtea Veche.
La un moment dat, o nebanuita usa se deschide spre fantasticul univers al dantelelor, maiestrelor broderii migaloase, articolelor vestimentare de epoca. Din sifoniere ies rochii si bluze de o eleganta aparte, indispensabili femeiesti fara tur extrem de cocheti si cu broderie alba sub genunchi. Unele broderii din fir de matase, borangic cu fir de argint, aur sau otel sunt expuse pe suporti din pluta inramati.
Realmente nici nu stii la ce sa te uiti in timp ce asculti pasionantul expozeu al d-nei Maria. Privirile iti alearga de la o poseta turceasca migalos brodata si ornata cu paiete, la dantelaria printesei Irina Sturdza, daruita familie Pipas pentru completarea colectiei valoroase. Vezi heraldica sultanului Soliman brodata pe un capat de flamura bej pal – datata 1848, o broderie spaniola sofisticata si niste imensele saluri brodate cu fir de argint si modele geometrice sau orientale ce sunt adevarate piese de rezistenta.
Din nebanuite cutii si sertarase sunt scoase la iveala benzile late de dantela brodate in Germania, Tarile de Jos, Franta inainte de 1809, data aparitiei gherghefului mecanic, si care valorau o avere la vremea aceea.
O dantela neagra de Chantilly, o rochie alba de bal si una de mireasa a familiei Ioan Mihali de Apsa, o ultrafina dantela venetiana, un file lucrat cu iglitele in maniera broderiei venetiene de catre cele doua verisoare ale celebrei familii ramase nemaritate, o esarfa spaniola cu ciocanele pe fond mozaicat provenind de la cetatea Hust au starnit desfatare pentru doamne, fermecate de priceperea datelareselor de odinioara.
Nu pot sa uit de umbrelutele albe brodate, cu manere din lemn patinat si care erau destinate pentru plimbarile prin soare sau de superbul evantai brodat.
Tot acolo sunt cateva tablouri ale lui Traian si Mircea Hrisca, fotografii de epoca cu rame brodate…
Deja eram naucit de teribilele surprize dezvaluite de gazde. Cand am pasit insa in casa mare, m-am simtit ca un umil pitic in Tara lui Guliver.
Sculpturi in lemn, piatra, marmura si bronz, icoane pe sticla cu o evidenta sorginte ortodox-bizantina, monumentale icoane pictate pe lemn in maniera postrenascentista, o impresionanta ”Punere in mormant”, icoane mici amintind de maniera lui Peter Bruegel, peisaje, portrete, naturi moarte si-un nesfarsit carusel de mari nume ale plasticii romanesti dintre care-mi amintesc, intr-o ordine pur aleatorie, de Ion Irimescu, Nicolaie Apostol, Viorel Nimigean, Oscar Han, Margareta Sterian, Corneliu Baba, Sorin Ilfoveanu, Alexandru Ciucurencu, Vasile Grigore, Nicolae Tonitza, Theodor Amann, Octav Bancila, Mihai Bandac, Mircea Bochis, Theodor Pallady, Cornel Medrea, Ion Pacea, Gheorghe Petrascu, Horia Bernea, Traian Biltiu Dancus, Ion Popescu Negreni, Francis Sirato, Vasile Pop Negresteanu, Ion Popescu Negreni, Aurel Popp, Joszef Balla, Arthur Verona, Antonia Csikos, Constantin Piliuta…
La acestea se adauga colectia numismatica si filatelica, jilturi superb decorate-n basorelief, apartinand unor demnitari militari romani…
Era cat pe ce sa uit de inestimabilele piese din colectiile de portelanuri de Bohemia, Meissen ori altele provenind de la vestiti mesteri maghiari, dar si de cele peste 1.000 fotografii de epoca, de o multime de incrisuri si inscrisuri originale, presa interbelica sau postbelica…
Am omis oare ceva? Era obsedanta intrebare care-mi dadea tarcoale si, pe cand eram aproape convins ca nu, mi-au venit in minte superbele coliere morosenesti migalos insirate din margele pictate pe sticla ori bogatele salbe si siraguri de corali pentru mirese.
Cata abnegatie si truda, dublata de talent si pasiune, au investit acesti oameni pentru a aduna la un loc atatea si atatea minunatii?
Cata rabdare si certa aplecare didactico-pedagogica aveau aceste minunate fiinte pentru a transmite vizitatorilor din cunoasterea, dragostea si pasiunea lor de o viata! Admirabil!
Cat valoreaza colectiile familiei Pipas e imposibil de estimat fiindca o opera de arta adevarata, un unicat, reprezinta este inestimabila pentru patrimoniu.
Multe din piesele variatelor colectii au fost cumparate din zona Sighetului. Numeroase au apartinut emigrantilor evrei plecati in Israel. Altele, la fel de multe, au fost descoperite si achizitionate de prin gospodariile taranesti autentice din Maramuresul Istoric. Mai sunt lucrari de grafica, sculptura si pictura contemporana primita in dar de sotii Pipas de la artistii care au locuit in vacante scurte sau mai lungi, an de an, in casa lor. O buna parte reprezinta donatii din tara sau din strainatate chiar si din Extremul Orient, Spania sau SUA, ale celor care au aflat despre colectionarii din Tisa.
Marele regret este ca toate aceste valori sunt inghesuite intr-o casa taraneasca. Ar putea fi un Luvru al Maramuresului, dar in realitate este doar o colectie impresionata, apreciata de cunoscatori, dar ignorata de autoritati. Despre turismul cultural doar se vorbeste, dar pentru el nu se face nimic, desi, de exemplu, la numai 150-200 de metri de resedinta – modesta si neancapatoare – a sotilor Pipas se afla conacul familiei Szaploncai, al carei ultim descendent Zoltan Szaploncai a emigrat, in 1945, la Budapesta si care, in ciuda rezonantei maghiare a numelui, a avut stramosi de-ai locului care au purtat nume morosenesti autentice, precum Stan ori Bilascu. Conacul sta gol, in vreme ce operele de arta sunt puse, dinm lipsa de spatiu de expunere, prin sifoniere, sertare, cutii si lazi de zestre, pe prispa si in soproane.
Casa familiei Szaploncai – cu origini atestate pare-se de pe la 1300 si numele maghiarizat din morosenescul Sapantan, dupa cum a spus Maria Pipas, a fost ridicat pe la 1800. Este inconjurat de un palc restrans de arbori decorativi printre care si pini rosii, iar acum apartine Scolii Generale din Boiu Mare. Conacul ar fi un loc potrivit pentru expunerea decenta a bogatelor colectii ale familiei Pipas, asta daca ar exista si vointa.
Am plecat cu ideea sa revenim in Tisa pentru a mai admira o data colectiile, dar iesind pe poarta am dat cu ochii de gramezi oribile de moloz si deseuri menajere depozitate de localnici chiar in fata casei sotilor Pipas, pentru care nu conteaza ca la acestia vin des pasionati de cultura si arta, demnitari romani sau straini, chiar si premieri ori reprezentanti ai monarhiilor europene. Merita sa mergeti si sa vedeti si voi. La Tisa, in casa sotilor Pipas, este o sinteza a tot ceea ce le poti sugera celor ahtiati dupa educatie, cultura si neasemuit frumos.
Citeste si:
COLECTIA COLECTIILOR – Sotii Pipas din Maramures, prezenti la expozitia colectiilor de patrimoniu folcloric din Bucuresti
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
