TURISM – TRASEE TURISTICE MARAMURES – De Ziua Stangaciului, prin Tara Lapusului, in cautarea autenticului traditional (GALERIE FOTO)

Vezi GALERIA FOTO
Learning by doing, spune un intelept slogan anglo-saxon pe care parintii nostri, desi il aplicau, precum parintii si strabunii lor, desi probabil nu-l auzisera macar vreodata. Nici macar ascultand ilegal, nespus de increzatori si nesabuit de optimisti prin 1944-1945, postul de radio The Voice of America asteptand ca zambaretul uncle Sam ori Joe cu chip de Johnny Weissmuller – alias Tarzan,ori John Waine – cowboy-ul sa ne invadeze si sa ne bage sub protectoarea lor aripa imperialista (dar din nefericire nu fu sa fie, ajungand sub saua imputita a muscalilor leninist-stalinisti). Learning by doing spun si trainerii fitosi, trasi la patru ace, violent pomadati si cu „muci in freza” ai marilor concerne & reprezentantelor acestora, iviti pe mioriticele plaiuri postlovilutionare incepand cu 1990. Cu totii au multa dreptate deoarece niciodata nu inveti mai riguros, eficient si agreabil adesea, decat atunci cand te implici deplin si nemijlocit, inclusiv in de-ale turismului… incepand din frageda copilarie.

13 august, ora 6.15. In Baia Mare, la Radio Romania profesionistul crainic informeaza natia inca habaucita de somn „Azi e Ziua internationala a Stangaciului” (cica 15 % din populatia Terrei e stangace, nu neaparat neindemanatica sau politic pro stanga!). Imi pica prompt fisa ca, din aceasta perspectiva, azi e si ziua nepotului meu Darius Petru, de 3,2 anisori, cu care, dupa ora 7.00 si impreuna cu fratele sau, Radu Alexandru, de 8,9 ani (un mic veteran al turismului montan) si parintii lor, vom strabate o frumoasa parte a stravechii Tari a Lapusului. Adica intr-un fel azi se realizeaza un magic arc peste timp, cel dus de mic copil de catre parintii sai in din ce in ce mai ample, bogate si variate excursii in care basmele si povestile descoperite intre paginile cartilor scorojite isi gaseau cel mai adesea adecvata scenografie naturala pentru a fi cat mai credibil si emotionant transpuse. Acum isi duce la randul lui nepotii pe minunatele coclauri, intr-o aparent banala padure, vizuina, cascada, gura de mina sau un feeric luciu de apa, hiperbolizandu-se si capatand aura si misterul infiorator, lupul, vulpea, iepurasul, ursul, viezurele… 

La drum, direct spre Cavnic

E racoare, din fericire, desi soarele baleiaza generos impaduritele culmi baimarene apoi pe cele din Baia Sprie, Sisesti…cupolele bisericilor din Danesti. Prin Dealul Cornului ezit nitel, nestiind daca s-o iau la dreapta spre Laschia – Copalnic Manastur ori direct, prin Surdesti spre Cavnic – Baiut. Problema e ca cu copiii trebuie sa te incadrezi intr-un cat mai ordonat program de trezire, mancare, joaca si somn, adica totul ar trebui sa se termine pe la ora 13, daca se poate. 
Spre Cavnic atunci, inventariind din molcoma deplasare a autoturismului Piatra Rosie, Poiana Arsita, valea Secaturii, accidentata albie a raului Cavnic, amintind despre stravechiul loc de picnic incepand de pe la 1800 al cavnicarilor – Izvorul Rece, cvadruplu cocosatul Deal Hija, sur-argintiile Pietrele Soimilor, maretul Gutai, de la varful Secatura si Gutaiul Doamnei la Trei Apostoli.

Aproape, de-o parte si alta a soselei, gospodariile minerilor si procesatorilor minereurilor neferoase, cel mai adesea modeste, dar ingrijite si intrecandu-se cu feluritele lor flori policrome. Mai apoi mina in care au fost obligati opozantii comunismului la inumana, ucigatoare de vieti si constiinte, munca fortata. Obeliscul dedicat opririi hoardelor tatare la cea de pe urma a lor tentativa de invazie, impozanta Piatra Malnasului, un fost gheizer, serpentinele soselei flancata de molidisul tanar, suind alert spre Pasul Rotunda si Poarta de Fier inainte de-a cobori valsand amplu, cu valea si cascada Covaciei in dreapta. Apoi frumoasa vale a Strambului punctata de numeroase, deosebit de cochetele si ingrijitele pavilioane amenajate din lemn pentru picnicari, cu incitante miresme de mangal itite din rarele bocse traditionale, cu vite abia scoase la pascut in lunca ingusta, bolovanoasa si inmiresmata de miile de exemplare de cimbrisor, odolean si menta brosteasca.

Dimineata obisnuita la Strambu Baiut 

Sunt 17 grade si pe Valea Strambului, pe la 8.30, in pajistea aluvionara se mai vad urmele strasnicei averse binefacatoare de duminica seara, iar albia e indiguita de turistii care realizasera o lunga, putin afunda, „dibloanca” (scaldatoare), in care acum se balacesc. Vedem primele frunze aurii ale unui fag, dornic sa aminteasca de trecuta deja Schimbare la fata si iminenta apropiere a toamnei. Localnicii sunt iesiti la coasa si adunatul otavii, fosti minieri isi mana la cruzi si lactogeni lastari tarcatele lor capre. Din sarpantele cu dranite, precum si din bocsa dindaratul defunctului IPEG si Ocolului Silvic Strambu Baiut se inalta lenese, ravasitor parfumate, fumurile albe dezlanate antrenand odata cu ele si miresmele suave ale miilor de flori cu har cultivate inaintea caselor nu doar aici in Strambu Baiut, ci si in Baiut.

Matinala animatie, femei indeosebi, taifasuind, indreptandu-se ori revenind de la mica piata. La orizont releele radio – TV – GSM de pe Varatec. Aproape, spre Valea Tocilei si disparutele-i bai cu ape sulfuros-feruginoase, dar si pe versantul de vizavi, alte gospodarii baiutene ingenios asezate-ntr-un natural alungit amfiteatru punctat de siluetele corcodusilor, merilor clasici, molizilor. Si alte magice fumuri inaltandu-se spre cerul albastru otel.
Apoi sinistra zona a ceea ce fusese EM Baiut, cu galeriile sale miniere, haldele de steril treptat alterate si oxidate, excelentul drum de beton de odinioara transformat in tancodrom accidentat, flancat de cateva gospodarii traditionale pitoresti, unele pustii, ca intr-o miniaturala Vale a Prahovei de prin anii 1940-1950, sau de prin Tara Dornelor, molidul falnic fiind regele simbol. Denudatii versanti andezitici, guri de mine, dezafectata linie a celebrului funicular, cladirile administrativ-tehnologice devastate si lasate-n paragina, vin ca un inutil, nespus de brutal, dus rece sau o inutila scenografie de cinema horror necesara, poate, dar cum si oare cui?

La „cascada lupului”

Cascada de pe foietajul vulcanic sur – vanat – ruginiu al vaii Izvorul Alb apare in curand. Stergarul dens si alb-inspumat de sporovaitoare ape efervescente ca o sampanie abia destupata, esueaza cuminte in bulboana de dedesubt cu ape frizand turcoazul, delimitate de malurile stancoase, pluristratificate, semanand cu o oala imensa.

„E cascada lupului”, ii spun misterios nepotelului cel mic, care ma priveste cu ochii aceia uimiti si imensi ai panzelor lui Nicolae Tonitza. „Hai sa-l cautam in padule, sa-i taiem gatul”, zice el, curios si vizibil infricosat, dar si agitandu-si dragalas suflecatele-i brate bataioase. Il conduc la liziera cu tineri molizi, aluni si soci, apoi dincolo de-aceasta, spre versantul deosebit de stancos si abrupt din care se-nalta cativa molizi maturi cu radacinile lasand loc unor mici vizuini de vulpi. O potecuta de caprioare ori mistreti suie in scurte si abrupte serpentine spre culmea nevazuta. Scenografia ad hoc e uluitor de favorabila fabulatiei, captivarii atentiei unui prunc curios si avid de necunoscut iar bucuria acestuia pe masura… daca ai harul unui talentat, ludic, povestitor.

Pai, daca tocmai am vazut „cascada lupului”, ar trebui sa vedem si „izvorul cu borviz pulsatil al lupului” si… „lacurile lupului”…, iar in tranzit prin Baiut si din nou prin Strambu Baiut si „casuta vanatorului puternic, culajos si iscusit”.

Peisaj traditionalist

Purcedem asadar in avalul abia nascutului rau Lapus, incantandu-ne de acelasi peisaj minunat armonizat antropicului inca, din fericire, destul de traditionalist, parasind asfaltul (neintretinut) spre Lapus, pentru ca virand la stanga sa o luam in amonte de pitoreasca vale a Poienii. La confluenta, taranii gospodari sunt iesiti cu mic si mare la intorsul si uscatul fanului, nelipsindu-le verva si voiosia. De-acum parcurgem o scurta portiune cu macadam cu gropi si colb, inainte de a da de ingusta, dar excelenta curea asfaltata ce duce in Poiana Botizii. Alti cosasi, femei grebland ori intorcand fanul cu furca, unele culegand galbenele pastai lungi de fasole. In dreapta, peste valea firava flancata de arini, la doar 800 m distanta, la poalele unui muncel calcaros impadurit, desprins cine stie cand dintr-altul urias si glisat, e Pestera Oaselor, greu accesibila si pentru experimentatii speologi, dezvoltata intr-o diaclaza de sorginte tectonica, oricum azi fara oasele mutate dupa 1900 in Cluj-Napoca. In fata, Dealul Cizma, in care functionase omonima mina, iar deasupra, chel si neted varful Secu, parte integranta din lantul Muntilor Lapusului.

Poeticul rustic arhitectural traditional e ceea ce ne intereseaza acum, relevarea desavarsitei armonii peisagistice spontane dintre gospodarii, clai, „clencerii” cu fan si merii clasici labartati, galben-portocaliile flori imense din preajma caselor si a gardurilor din „leturi” de lemn patinate de decenii, muschi si licheni, rudele (aracii) de alun si carpen invadate de voluptoasa fasole, cununile de ceapa aurie abia impletite, caii murgi si roibi pascand liberi… Totul este magic, imperceptibil, vegheat de zveltele turle ale celor doua sfinte lacasuri, unul vechi, secular, altul nou si inca nedesavarsit si nesfintit conform traditiei si canoanelor crestine.

Marne multimilenare

Valea Poienii, prin zona centrala a Poienii Botizei, prezinta un talveg impresionant, rosu-violaceu, de marne multimilenar modelate prin trecerea apelor, de regula putine, exceptand topirea mai mereu impresionantelor aici, ca si in Cavnic ori Baiut, zapezi si din urma averselor torentiale, respectiv prin rularea rocilor antrenate de viituri din amonte. Impresioneaza mai ales versantul stang al vaii Poienii, deluros, arid, accidentat si parcurs de stravechi si ingenioase sleauri de caruta, cateodata suind paralele spre apropiatele paduri mixte, in timp ce versantul geografic drept s-a dovedit a fi mai bun pentru instalarea gospodariilor cu modeste ograzi, holde de cartofi si porumb, gradinilor.

La borviz

Gata cu boieria si cu asfaltul, urmeaza o portiune de vreo 2-3 km de drum auto-forestier bolovanos, dar nu deosebit de dificil de parcurs pentru a ajunge la fosta cantina a IPEG Strambu Baiut, in ruina acum, o noua cabana privata si la celebrul borviz sulfuros, carbogazos si feruginos, pulsand ca un veritabil izbuc, apele sale sifonate crescand si revarsandu-se cam la fiecare 15 minute. Azi, determinat de seceta probabil, dar si de diminuarea treptata a emisiei de gaze subterane, pulsatia, de fapt deversarea peste ghizdul ciuturii de stejar cu depuneri minerale sure si rosii-ruginii, e modesta.

Cica dupa forarea si penetrarea panzei de ape minerale, borvizul ar fi izbucnit pana la circa trei metri inaltime, si chiar peste, precum un gheizer finlandez ori din Parcul Yellowstone.
Incantarea nu e doar atributul celor mici in weekend, dar si in cursul saptamanii, fiind destui de multi autoturisti care ajung aici pentru a vedea si a se racori cu excelenta apa minerala, sau pentru a picnicari in generosul spatiu dominat de paduri, o locatie comparabila oarecum cu Obarsia Lotrului ori Valea Cerbului din Bucegi.

Bisericile de lemn din Poiana Botizei

Abia a trecut de ora 10.30 cand o luam spre Lapus, deviind inspirati insa in dreapta, incitati fiind de turlele bisericilor de lemn din Poiana Botizei. Suim acolo, mai intai la cea noua, ctitorita sub indrumarea episcopului Iustin Sigheteanul, splendida in haina-i proaspata de lemn nepatinat de ani si vremi, deosebit de zvelt-armonioasa dar cucernic-prietenoasa, cu traditionale ornamentatii daltuite-n stalpi si grinzi, cu un foarte frumos balcon dedicat corului bisericesc, deocamdata de jur imprejur tronand organizarea de santier, gramezile de material, deseurile adunate pentru transport. 

Ceva mai spre vest, ivita de dupa dambul cu cruci de morminte al tintirimului sarbatoreste invadat parca de mii si mii de flori portocalii si albastre-cerneala flori de gentiana, e biserica veche de lemn, mai putin armonioasa si cu dranita sur-negricioasa a sarpantei, cativa corbi croncanind grav-apocaliptic, dandu-i roate turlei cu cruce dantelata din fier maiestru forjat. Merita a sui la cele doua biserici, indeosebi pana langa cea veche, fiindca de acolo se deschide o extraordinara priveliste spre pitoreasca Vale a Botizei intins grupata de-a lungul albiei strajuita de salcii si arini.

Salba iazurilor de pe valea Zambrita

Soarele arde nemilos cand continuam spre Lapus, admirand taranii ce incarca claile de fan din camp pe strafurile mari trase de cai, miile de “clenceri” si clai, probabil mai numeroase in Tara Lapusului decat oriunde in Maramures. Le admiram dintr-o plonjanta perspectiva si dupa ce, abandonand din nou soseaua spre Rogoz-Damacuseni, o luam la stanga spre Manastirea Ruoaia, suind insa imediat dupa aceea la stanga, pe o multimilenara terasa, unde arheologii au descoperit artefacte specifice neoliticului, ca de altfel si in apropiatul sivestitul sit Podanc, cu zecile sale de necropole tumulare, foarte putine dintre ele investigate si catalogate arheologic de catre specialistii romani, canadieni, nemti, polonezi.

Vrem sa vedem aici salba iazurilor de pe valea Zambrita, initial vreo sapte la numar, ne spun localnicii, amenajate in cascada cu scopul stimularii activitatilor zoo-pastorale, mai apoi si acela de asigurare a apei potabile pentru comunitatea locala. Un iaz mic, major colmatat cu alge si vegetatie lacustra, e la stanga drumului spre manastire, un altul mai mare, privatizat, cu ponton-pavilion cochet, mai spre nord dar aproape. Pe aceeasi directie, dar mai sus ca nivel, exista o lunga zona invadata de buruieni si papuris. Apoi, dincolo de digul amenajat din anrocament si lut, un alt iaz frumos, intins si curtat de pescarii amatori, dar si de cei pasionati de plaja, scaldat si picnicarit. Dovada mormanele de ambalaje, doze, PET-uri ramase acolo.

In coada acestui iaz se vad doua modeste, dar decente cabanute-camping de lemn. Drumul auto-forestier continua pe malul geografic drept al acestui iaz in amonte de valea Zambrita, imediat ivindu-se un alt, micut si aproape integral colmatat si invadat de buruieni, iaz cu razlete gospodarii muntenesti situate pe malul stang.

Biserica de lemn din Laschia

A trecut de amiaza si nepotii nu se pot hrani doar cu povesti. In consecinta, facem meritatul popas in care pranzesc hamesitica lupii, apoi, doborati de dogoarea soarelui, imbarcati si in drum spre Tg. Lapus, picotesc si adorm.

Ma opresc in dreptul fotogenicelor taluzuri intens erodate dintre Lapus si Rogoz, acolo unde lunca e coplesita de miile de clai de fan noi si vechi, unele uitate in camp de ani buni. Apoi suim Dealul Pietris, coborand spre Cernesti, neuitand a admira ca de fiecare data extraordinar de frumoasa Cufoaia, la stanga. 

Hai sa revad frumoasa biserica de lemn cu influente baroce din Laschia, imi spun iesind din Copalnic Manastur. O iau la dreapta, spre Vad, adica foarte curand in amonte de raul Cavnic, cu superba Culme Preluca in dreapta, adica dupa ce abia o avusesem in stanga ruland intre Cernesti – Rusor – Copalnic Manastur.

Frumoasa restaurare. Mereu m-au impresionat obloanele de lemn ale ferestrelor sale. Frumoasa si feroneria forjata, incepand de la inalta poarta a tarnatului si continuand cu cea mai sofisticata a sfantului lacas. Frumoase, desi destul de distruse de vremi, umezeala si mucegai frescele Sf. Petru si Sf. Pavel flancand usa bisericii, insa ma socheaza de aceasta data un afis A4 prins cu pioneze peste fresca de sec. XIX. Cata marlanie ecumenica! Aceasta e si mai flagranta si revoltatoare deasupra usii, acolo unde o fresca pe panza, reprezentand in maniera duios-naiva Invierea Domnului, e penetrata de suportul kitchos-ului lampion cu lampa fluorescenta. Oribil, aparent incredibil dar… iata, si nespus de adevarat!

Gata, spre Baia Mare via Sisesti, dar niste bucalati si uriasi nori albi plutind deasupra Seii Iezuri – Mons Medius – Ignisului si a Baii Sprii ma determina sa mai opresc o data pentru a imortaliza acest mereu minunat foto-subiect, indiferent de anotimp.

Sursa: Lucian Petru Goja