Vezi GALERIE FOTO
0 C in Baia Mare duminica, 3 martie 2013, dimineata la ora 8. Cer partial acoperit, soare cu dinti. Plecam spre cartierul Valea Borcutului cu mijloace propri ( pana la Castelul Pocol, circa 6 km-asfalt, se poate merge cu autobuzul urban nr. 5). Asfaltul ingust, dar bun, mai continua pana la fosta statie de compresoare de la confluenta v.Berariei (conf. hartilor topo 1 : 25.000) cu v.Neamtului. Mai nimic n-a mai ramas din constructiile administrative si de locuit ale fostelor colonii miniere si a stravechilor steampuri in care fusese prelucrat primar minereul nefieros ( aurifer, argintifer, cuprifer etc..) extras in minele Vaii Borcutului (Valea Vaduvelor, Valea Plangerii). Pentru nestiutorii locurilor e greu sa mai descoperi vestitele mine Antonca, Sofia, Elena…
O fosta,scurta galerie, manual realizata cu tancusul si ciocanul in andezite alterate si ani la rand folosita ca pivnita, se naruie la stanga drumului. Putine case traditionale, de pe la 1900 , lungi, cu tarnaturi sustinute pe stalpi de stejar si cu fatadele spoite-n albastru ultramarin catifelat, au mai ramas in picioare pana in zilele noastre. Semeata, priramida conica stancoasa si impadurita, cu gorunet si faget a Dl.Lisabona, ascunzand in stravechile-i abataje de suprafata miniera istorie medievala a locurilor, iar pe crestet, vestigiile ruiniforme ale fundatiei si zidurilor de piatra ale cetatii lui Liszibona Gelert (cca sec. XIII-XIV).
Imediat la stanga podului, din dreptul Dl.Lisabona si in dreptul desfiintatei statii de compresoare care pompa aer tehnologic sub presiune in sistemul de galerii Aurum (E.M. Sasar mai apoi) se mai poate vedea vechiul adapost antiaerian amenajat in primul razboi mondial, neutilizat, din fericire, vreodata.
Saracie lucie, precara, umilitoare existenta-n promiscuitate si jeg , cam asta se mai poate vedea in portiunea finala a cartierului Valea Borcutului dincolo de fostul sector ce apartinuse defunctului IPEG Maramures. Si totusi, nu se poate nega ca acei cetateni, practic lipsiti de orice sansa si perspective, sunt si ei bravi cetateni europeni.
S-a naruit dupa viituri micul dig cu stavilar pentru captarea apelor in dreptul confluentei v.Berariei cu modesta v.Iojica, acesta asigurand cateva decenii la rand apa tehnologic necesara racirii puternicelor compresoare Resita din aval. De-abia se mai vede pe-acolo si profilul rectangular, daltuit in dur andezit, al unei alte mine vechi.
Cati din cei ajunsi pe-aici stiu oare ca infrastructura rurtiera, acel carosabil din piatra de rau, fusese amenajata cu profesionalism prin anii 1940 cu scopul permiterii accesulului camioanelor Krupp pana la gura Minei Wilhelm ( situata la cca 6 km din capatul N al Vaii Borcutului) in vederea transportului minereurilor aurifere spre steampuri ? Au trecut mai bine de sapte decenii dar mari portiuni ale acestui carosabil mai demonstreaza, si azi, viabilitatea lucrului meserias si responsabil facut, cu toate ca de ani si ani de zile, cei care au exploatat padurile din zona sau piatra din cariera de pe v.Wilhelm, nu au mai facut lucrari de intretinere, pe alocuri alunecarile de versant si spalarile torentiale lasandu-si urmele.
Oprim dupa ultima casa in ruina, aproape de bariera silvica lacatuita. Gospodaria apartinuse fam. Alexa, unul din ultimii paznici ai Minei Wilhelm inaintea inchiderii accesului in ea de la suprafata, ulterior folosindu-se ani de-a randul reteaua galeriilor miniere subterane.
Suntem foarte aproape de obarsia v.Berariei rezultata din confluarea v.Wilhelm (N-NV) cu v.Bartosa (NE). Pana prin 1960-1970 aici isi aflau borcutenii, sasarenii si mocirenii, bustenii de lemn pentru foc sau constructie. Aici era rampa unde ii debitau, fasonau si incarcau in carutele sau tilegile atelajelor tractate de cai ori bivoli. Putine din coniferele ornamentale plantate aici de catre silvici au mai supravietuit.
Ne luam rucsacii, betele de trekking si continuam per pedes pe fostul drum pietruit, depasim bariera, trecem apropiatul pod de beton de pe finalul v.Wilhelm admirand talvegul compact, andezitic caolinizat, sur-albastrui, cu aspect de prelunga covata. Imediat urmeaza o raspantie de drumuri. Cel spre cariera si Mina Wilhelm continua inainte in timp ce drumul care o ia ascendent la dreapta, curand blocat de o a doua bariera silvica lacatuita, se angajeaza inspre amontele v.Bartosa trecand pe langa doua mine de prospectare geologica ce apartinusera IPEG Maramures.
Valea cu ape feruginoase ( dupa deschiderea celor doua galerii ) curge spectaculoasa din ce in ce mai jos si la dreapta drumului care continua circa 3-4 km pana la poalele SV ale Poienii Plestioara, lasand in dreapta, mai departe, alte galerii miniere vechi, tradate de gurile lor naruite sau armate cu stalpi si bandaje de lemn de stejar ori salcam.
Pentru a prospecta floristic versantul sudic, drapat cu frunzis gros de fag, dintre cele doua drumuri, imediat dupa podul de peste v.Wilhelm o luam tangent si la dreapta, pe langa un loc de popas amenajat de silvici cu banci si o masa trainica, de busteni despicati. Versantul e locul unde primavara descopeream primii calugari, mierea ursului, primule, viorele. De-aceasta data, descoperim incantati, doar doua inegale buchetele de primule galben-pal. Si asta, desi iarna 2012-2013 nu a fost foarte geroasa, lipsa plapumei protectoare de nea si-a spus cuvantul, vegetatia intarziind.
Scurtcircuitam pe o poteca, suind alert in drumul fost tehnologic, initial forestier, ulterior prospectiv-geologic, azi din nou forestier. In stanga drumului atrag atentia aerienele radacini bizare de fag, gorun si de salcam, plantat pentru a stopa alunecarile versantului abrupt. In copilarie, aflandu-ne pe-aici, puteam admira ciopoare de caprioare cu tapi, ciute cu falnici cerbi, mistreti… De ani de zile salbaticiunile s-au imputinat sau, speriate fiind de utilaje, s-au retras spre zonele greu accesibile.
Dupa ce parcurgem lejer cateva sute de metri, la stanga drumului apare firul sec, de aceasta data al unui parau (de regula vioi si ritmic, cascadat peste pragurile andezitice intunecate). Un mare con de anrocament si frunzis s-a adunat de-a lungul anilor la baza lui. Imediat dupa el, la stanga-n sus pe versant, apare culoarul rectiliniu al unui fost drum ingust de caruta.
Suim, profitand re radacini ca excelente si necesare prize, si continuam pe el admirand alte bizarerii ale radacinilor si trunchiurilor arborilor, apoi coboram usor spre firul unui parau bolovanos, mocirlos, turbos. E prima locatie a luscutelor si dam aici peste solitari sau manunchiuri de boboci itindu-si capsoarele aplatizate dintre protectoarele frunze tonic verzi, lanceolate, cerate. Apar si mizeriile silvice produse prin necesarele lucrari de rarire si conducere a tinerei paduri, de la arbori tineri doborati si integral abandonati, la ramuri haotic, peste tot abandonate, generand o dezolanta impresie desi fagetul tanar, zvelt si argintiile sale trunchiuri arata bine altfel.
Trecem de o mica culme (spre NE ), lasand o varianta de drum de caruta la stanga-n sus (duce spre fostul culoar al liniei electrice de inalta tensiune realizata pe stalpi de lemn in forma de A, cea care venea odinioara din Baia Mare peste vf. Iricau-Borzas-Lisabona pentru a continua si alimenta utilajele Minei Wilhelm). Ne indreptam astfel spre prima, cea mai putin afunda, balta a Trapacelului. Pe langa arborii natural doborati datorita turbariei si excesului de umiditate, raririle silvice au compromis peisagistic zona. Sunt aici numeroase luscute, solitare sau grupate in mici palcuri, imbobocite, mult mai putine cele inflorite, cu atarnanzi gratiosi dar muti clopotei alb-galbui. Nu lipsesc scaldatorile de mistreti si cervide, urmele acestora amprentate afund in solul clisos negricios.
In Ungaria de ex. luscutele ( Leucojum vernum) sunt protejate prin lege. Nu si in mioritica noastra Romanie ! Dar cine (de la APM, ARPM ,GNM, Min.Mediului etc. ) sa se ocupe de astfel de nimicuri ? Un drum coboara oblic dinspre NV spre SV, adica de la balta a doua a Trapacelului spre drumul si v.Bartosa, urmarind malul geografic drept al unui bolovanos parau. Intreg codrul tanar e blocat de resturile de trunchiuri, ramurisul doborat si nearanjat in coarde, nelasand necesarele culoare de deplasare, ceea ce pentru animalele salbatice constituie un veritabil cosmar. Dar pe cine sa intereseze si acest nimic ?
Suim usor spre stanga, ajungand astfel la balta a doua, circulara, o veritabila turbarie cu centrul bombat, tradand astfel fermentatiile subsolului. Un inel lat de circa 3-4 m inconjoara turbaria care are vreo 40-50 m in diametru. Pe latimea lui pot fi admirate mii de luscute imbobocite. In zona sunt extrem de prezenti falnicii ciresi salbatici ce se-ntrec cu fagii si rarii paltini sau ulmi.
Centrul turbariei mai are putin ramasa nea, dar ceea ce atrage atentia sunt ragaliile mestecenilor si plopilor natural dezradacinati, prabusiti, aflati in curs de putrefactie si naturala reintegrare.
Continuam la stanga usor ascendent, astfel ca paraul ramane-n dreapta, taiem fostul culoar al liniei electrice si ajungem la cea de-a treia balta a Trapacelului, mai mica dar cu ape feruginoase, chizoase. Cateva ragalii uriase ascund la poale coloniile de luscute. Dupa apele ruginii izvorate din versant s-ar parea ca aici existase odinioara o galerie miniera, dar niciunde nu se vede halda de steril tipica si, in plus, niciodata tata nu a mentionat aici prezenta vreunei galerii. Probabil apele feruginoase se dreneaza natural la suprafata printre rocile tectonizate.
Este evident ca si aici luscutele, neprotejate peste iarna de groasa cuvertura de nea, au rasarit si inflorit mult mai tarziu decat de obicei ( culegeam de regula buchetele de luscute pentru mama si bunicute in jur de 16 febr. , de Sf.Juliana, adica mai devreme cu doua saptamani).
Facem un scurt popas imortalizand gingasele flori dintai, exemplare ciudate de bureti si iasca, bace tepoase de jir, apoi traversam paraul cu scaldatori mocirlos-bituminoase indreptandu-ne spre E, ajungand repede la ce-a de-a patra balta acoperita de-aceasta data de o diafana crusta de gheata ce lasa vederii nevisate ritmuri grafice abstracte.Exista si aici destule luscute, mai ales pe perimetrul zonei cu umiditatea-n exces. Imediat dupa aceea, spre stanga, apar doua poteci largi ce acompaniaza spre SE un parau afund, aproape sec, cu un mic dar frumos palc de pini negri maturi spargand monotonia foioaselor. Pe langa frecventele cioate se pot vedea aici numerosi castani comestibili plantati experimental de catre silvici, atacati de devastatorul cancer al scoartei, uscati in picioare.
Spre E-NE apare la un moment dat Poiana Plestioare, troienita. Tinem spre dreapta un drum linear, mai apoi alert descendent, cu afunde sleauri spalate de torente, iesind in drumul Bartosei in dreptul celei de-a doua platforme miniere ce apartinuse IPEG. Halda de steril, ocru-vanata, a fost partial incarcata si transportata in vederea flotarii si prelucrarii minereurilor dupa 1990. De aici in jos v.Bartosa are apele auriu-ruginii, un curs modest dar spectaculos, cu succesive praguri , suvoaie si bulboane efervescente frecvente, nelipsind intinsele zone de albie ca o covata compacta. Colegii continua o vreme pe drum in jos in timp ce eu, dincolo de prima plaforma miniera IPEG, decid sa cobor la firul vaii pentru a-i fura inedite imagini, amintindu-mi astfel ca prin 1955-1970 drumul auto-forestier nu existase si atunci ne deplasam spre baltile Trapacelului ori la ghioceii din fundul v.Bartosa, respectiv spre Poiana si vf.Plestioare, in amontele vaii parcurse de un accidentat drum de caruta.
Impresioneaza aici aflorimentele vulcanice sub forma de brecii, sur-vinete si intens alterate exogen, aflate in curs de caolinizare, ocru-ruginii alteori, destructurandu-se pentru a se transforma in restranse grohotisuri. Pe taluzurile consolidate cu zid de piatra captusit cu muschi grosi , din dreapta drumului, atrag atentia manunchiurile verzi ale ferigilor ce-au traversat iarna. Nici urma de viorele si calugari, in schimb sunt frumoase cascadele grohotelor mari acoperite cu un strat catifelat de muschi verzi intunecati.
Iesim la locul de popas dupa circuitul care a totalizat 4-5 km si ne-a luat in jur de trei faste ceasuri, in care am putut lua nemijlocit si bucurosi pulsul primaverii.
In coborare am constatat ca sunt si alti baimareni care cunosc aceste deosebit de pitoresti locuri, iesiti sa admire ( sau poate pentru ca sa devasteze barbar), aceste minunate oaze floristice.
Foto: Lucian Petru Goja
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
