 |
 |
Vezi GALERIE FOTO
Chiar a venit vara. Si canicula. O evadare turistica intr-o zona ascunsa peste zi binisor soarelui ar fi potrivita. Mai cu seama zbughind-o in zori din urbea inca adormita. Dar incotro? De iscodit mintea dupa vreo premiera sau de multumit cu ceva bine cunoscut, admirabil, indragit? Si, si! Cum asa? Simplu, premiera absoluta pentru ortaci, o scuzabila si draga recidiva pentru mine.
Intalnirea si plecarea din Baia Mare – la ora 5. Directia – Somcuta Mare, Dealul Mesteacan, Rastoci, Cuciulat, Clit, cu retur prin Lozna. Racoare. Joase neguri plutind magic, dupa Recea, in lunca Lapusului si-n continuare in cea mai ingusta a vaii Barsau, spre Buciumi si Valea Chioarului. Strasuri portocalii-sangerii prevestesc rasaritul deasupra Boiului Mare si Mesteacanului. Compacta marea alba de neguri deasupra Somesului, intre Perii Vadului – Rastoci si in aval spre Ciocmani – Surduc. Vagi siluete de pomi fructiferi, culmi impadurite si undeva mai la sud-vest, deasupra lor, modest, Pietrosul Salajului punctand ca un far chior destinatia noastra. Umiditatea e atat de crescuta virand din soseaua spre Dej la dreapta si intrand in Rastoci, incat picaturile de apa aglutineaza in imense broboane pe parbriz.
Inventariem doar superba biserica de lemn, monument istoric, ingenios restaurata destul de recent din Rastoci, mai apoi o casuta traditionala a unei babute, acoperita cu paie, cu prispa si peretii „murluiti” cu lut, spoita in albastru. Lumina e atat de neprielnica incat oprim s-o vedem abia dupa-amiaza, la intoarcere, atunci soarele scaldand-o orbitor in dogoritoarea-i lumina.
Intrarea pe valea Clitului
Ceata se-ndeseste, facandu-ne sa ne intrebam daca nu ar fi fost mai bine sa fi pornit cu un ceas mai tarziu, pentru a putea admira orizonturile salajene dragi. Acum nu vedem nimic, niciunde-i avanpostul „gresos”, ca un cuib vulturesc, de la gura Vaii Lesului, nici Stanu Clitului nu se vede. Obturata e si panorama spre Stanu Cozlei, Valisoara, Soimuseni… Trecem de mai noua cariera cu blocuri de calcar decupate mecanic din Cuciulat. Soarele abia patrunde, ca la o eclipsa, prin negurile vartoase. Click si… iata o prima fotografie de suflet. 
In astfel de conditii, a intra pe etern umbroasa vale a Clitului ar fi sinonim cu ratarea esentialului obiectiv. Valea are o expunere nord-sud si sunt extrem de rare si scurte momentele in care soarele poate scoate in evidenta neasemuitele-i formatiuni geologice formate-n gresii oligocene si eocene, vegetatia arboricola impietand in sezonul cald asupra luminozitatii sale, punand serioase probleme amatorilor foto-video.
Pomenesc in passing de Pestera Moara lui Pocol din Letca, aval de satucul Valisoara (fost Valea Rea). In final sugerez o mica abatere de cateva sute de metri inspre vechea cariera a Cuciulatului, acolo unde intamplator fusese descoperita o pestera de maxima importanta speo-antropologica, cea cu o fresca murala preistorica numita Calutul rosu. Circula legende referitoare la descoperire, cercetarile ulterioare, posibila vandalizare si sustragere prin decupare cu flexul a valorosului desen, totul fiind sporit de prabusirea deliberata a intrarii in pestera cu scopul conservarii sale. Cert e faptul ca azi nu prea stie cineva unde e pestera si nici nu e vizitata, nici macar de speologi, antropologi, arheologi daramite de speo-turisti. Urmam un drum pietros, ingust, spre centrul carierei, conturat printre mormanele imense de anrocament lutos netrebnic in constructii, infrastructura CFR ori cea rutiera.
Admirand lagunele
Negurile sunt atat de dense incat, la doar cativa metri in fata, abia deslusim forma alungita, de iatagan turcesc, a primei ,,lagune”, formata consecutiv extragerii blocurilor de calcar si acumularii apei din pluvial si freatic. A doua ,,laguna” e aproape, mai spre nord-vest, cu un bloc calcaros insular in zona sudica, mai adanc si cautat de pescari, albastru cobalt in zilele senine dar tern-sur acum, flancat in zona stanga superioara de un brau calcaros ocru-ruginiu.
Am admirat si alteori aceste mici bijuterii acvatice, uneori animate, excesiv chiar, de catre juni din zona aflati la scaldat, improvizand o tiroliana ce le servea unei ciudate trambuline, sau de catre pescarii amatori postati cuminti pe maluri. Acum insa sunt altfel, misterioase si fascinant de ciudate ca niste lacuri scotiene curtate de elfi si stafii. Escaladam malurile instabile pentru a spori impactul vizual plonjant, inutil insa, ceata e ceata. Mie mi-a placut. Habar nu am daca si colegilor care le-au vazut prima data.
Incercari (nereusite din cauza cetii) de fotografiere a Somesului
Ne imbarcam si plecam spre Babeni-Ciocmani, sperand sa tragem cateva cadre, ca de obicei, cu Somesul in amonte de podul spre Surduc. Inutil. Negura alba astupa integral culoarul raului, malul stang cu impresionante bancuri grezoase minunat modelate peste milenii, inclusiv uriasele salcii si plopi de pe maluri si din lunca.
Dupa pod o cotim stanga, spre Clit, si imediat apar in dreapta primele formatiuni grezoase si lungile zone de pe flancurile drumului acaparate de topinamburi si o varietate spontana si exuberanta de Rudbekia – familia Asteraceae, cu flori galben portocalii. Acestea, impreuna cu frumoasele holde cultivate cu floarea soarelui dau necesarul optimism diminetii care altfel ar putea parea turistic dezastruoasa (nu insa ca si o alta recenta, cu matinala aversa tembel-dezolanta dintre Grosi – Dealul Pietris – Razoare). Apare imediat zona in care de cativa ani bancurile de gresii au fost exploatate in cariera, prin excavare si impuscare iesind la vedere stratificarile de carbuni bruni. Se pare ca acum roca silicioasa, friabila si nisipoasa nu mai prezinta interes si totul a ramas devastat, sortit naturalei reintegrari oblojitoare a ranilor pamantului.
Si aici exploatarea forestiera este in floare
Coboram pentru a trage de timp, sperand ca soarele sa invinga spulberand negurile. Inspirata idee. Descoperim ciudate conglomerate, roci sistos cristaline intens rulate, cimentate si sedimentate datorita malului fin al stravechilor mari ce acoperisera odata aceste locuri, cateva urme de vremi de mare, carbuni bruni exfoliati, dar mai ales frecvente cristale incolore de gips, unele de peste 5-7 centimetri lungime, late de 0,8-1 cm. Nu putem zaci prea mult in acest restrans areal si, imbarcandu-ne, pornim spre Clit. Din pricina cetii nu se poate vedea chiar nimic din peretii care pe alocuri au peste 120-150 m inaltime. Coboram totusi… fascinati fiind de plasele piramidale albe si cu minuscule diamante de roua ale paianjenilor saritori. Majoritatea au fost maiestru tesute pe tufele scunde de iarba neagra – Calluna vulgaris aflate in plina imbobocire.
Suim din nou in masina, abandonam soseaua spre Lozna – Valea Lesului – Cormenis – Buzas – Rus, virand scurt dreapta pentru a continua pe drumul auto-forestier care acompaniaza-n amonte foarte modesta valea Clitului. S-a mai luminat oleaca, dar ne facem probleme constatand ca se exploateaza forestier zona, dovada uriasele legaturi de arbori intregi tractati cu TAF-ul si abandonati in pajiste pentru debitare – transport.
Vegetatia a evoluat atat de mult ca abia recunosc zona fostei cabane silvice si pintenul gresos din dreapta drumului. Sovarful – Origanum vulgare e deosebit de prezent in zona, ca si cimbrisorul de altfel, acesta fiind binisor trecut insa de inflorire. Razele oblice, ca niste tuburi celeste de orga, par a ne zagazui la un moment dat deplasarea, invitandu-ne sa le imortalizam bucurosi de spectacol.
Peisaje demne de „O lume disparuta”
Drumul se ingusteaza, devine lutos-aluvionar, uneori mocirlos si alarmant inclinat pe alocuri spre vale (acum parcurgandu-l cu un 4 x 4, de regula pe jos) . Doi localnici degaja laturile drumului taind cu drujba si securea tufele, carpenii, arinii, fagii care ar diminua vizibilitatea si accesul peridocurilor, facandu-si lemne de foc pentru la iarna. La nicio suta de metri in amonte apare o nestiuta de mine, derutanta, bifurcatie, inainte fiind valea Clitului, fara acces hipo ori rutier, la stanga un drum de TAF cu urme crunte de tractare a bustenilor si arborilor intregi (cica se efectueaza lucrari de rarire si asanare a unei apropiate paduri in zona estica). Nu exista repere naturale, de marcaj turistic nici vorba si, desi am fost de mai multe ori aici, ma simt nitel incurcat, derutat.
Abandonam masina, ne punem cizmele de cauciuc si pornim in amontele vaii cu un firicel de apa, pe alocuri salciu-lutos, alteori cu reflexe bizare albastriu-liliachii sau ruginiu-brune in locurile cu emisii de apa feruginoasa. La aparitia in bancul din dreapta a doi trovanti incastrati ma edific deplin, suntem pe valea si traseul vizat. Colegii mei degusta la maxim premiera, teribila varietate geomorfologica si peisagistica, desi lumina zilei patrunde greu, iar fotografierea fara stabilizator de imagine si avansate setari ISO e un esec total.
Alveolari mici si mari, unele aducand pustiilor chilii ale unor defuncti sihastri, surplombari de zeci de metri deasupra albiei nu mai lata de un metru, colmatata cu doboraturi de vant si mal, un iz de vegetatie in lenta putrefactie amestecat celui de padure de foioase excesiv de umeda. Pe alocuri se ivesc fragmente din vechile „podalase” care permisesera accesul pe vale al atelajelor tractate de cai.
Treptat valea cu aspect de defileu stramt capata alura unor spectaculoase chei in care lichenii si muschii de pe blocurile de gresii imense si lumina vag filtrata, cu harpagonica zgarcenie, prin coroanele fagilor si a carpenilor genereaza o ambianta de SF in tonuri de verde – auriu – turcoaz.
La fel de bizare sunt trunchiurile arborilor doborati de furtuni si aflati in curs de putrefactie, invadati de muschi, licheni, colonii de iasca de diferite specii, forme si culori. Totul ar putea ilustra cinematografic magistral julverniana „O lume disparuta”. Traseul se desfasoara riguros pe langa sau prin albie, fara cizme aceasta fiind cel putin dezagreabila daca nu imposibila. Iarna, datorita talvegului gresos impermeabil, datele problemei nu se schimba aproape deloc.
Sunt putine paraiele ce afluiesc dinspre in valea Clitului, le-am prospectat alteori metodic, inclusiv alaturi de Papa, D. Istvan, I. Pop-Topo, A. Portase, M. Ghetie, A. Stefanoiu, D. Pascu. Majoritatea sunt scurte, deosebit de afunde si accidentate, cu bancuri gresoase impresionate si mici grote, mereu insa mai ramane cate ceva nedescoperit, nestiut, motivant.
Descrierea vaii Clitului
Intram in zona de chei a vaii, peretii grezosi aflandu-se simetric dispusi la circa 3-4 metri unii de altii, intr-un loc acestia prezentand simetrice urme ale fostelor stavilare folosite pentru stocarea apei si-apoi transportului facil si rapid al lemnelor exploatate-n amonte, probabil ultima oara la ras, in urma cu 60-80 de ani. Materialul astfel transportat era adunat in aval, la 2 – 3 km, in dreptul unui dig amenajat din anrocament, vizibil si azi la confluenta vaii Clitului cu un afluent. 
Dupa vreun ceas de deplasare pe versantul din stanga se vede Poteca vanatorilor care suie in culme si pe care o urmaseram la prima descindere aici pentru a ajunge pe varful Pietrosul Salajului. Returul l-am realizat atunci pe culmea extrem de accidentat – inseuata – lunga si solicitanta din stanga vaii Clitului, coborand pe un picior stancos la digul de la confluenta mai sus pomenita.
La prima descindere in zona, restul trupei suise pe Poteca vanatorilor, in timp ce impreuna cu M. Ghetie prospectasem valea Clitului in amonte, descoperind Marele abri si apoi abriul final cu cascada iarna, de fapt un abri-potcoava cu latura mai lunga in versantul estic.
Marele abri nu se lasa vazut decat odata ajuns, dupa un meandru in unghi drept al vaii, la 50 metri est de el. Si nici macar atunci nu-ti dai seama de imensitatea lui fiindca nu-i vezi decat capatul nordic ce aduce unor suprapusi cozonaci ocru-bej, pe alocuri cu o tenta roscat-ruginie. Un mare con aluvionar grezos-nisipos ii obtureaza zona centrala si sudica in care omul pare o nevolnica si umila ganganie.
Colosala formatiune prezinta un abri in baza, lung poate de peste 100-120 m, inaltimea variind de la 20-30 pana la 50-60 metri, faldurile grezoase modelate prin scurgerea apei pluviale, dar si prin dezagrerarile datorate inghetului – dezghetului, infiltrarilor, curentilor de aer lasand intre ele lungi, mai inguste, abriuri suprapuse. De la capatul acestui impresionant abri si pana la obarsia vaii Clitului nu sunt mai mult de vreo 300-350 metri versantul vestic prezentand alte modelari spectaculoase in gresii, iar finalul vaii acea potcoava grezoasa uriasa cu abriuri in baza si o seaca acum cascada centrala, inalta de 3,5-4 m, iarna oferind vederii un pilier alb de gheata cu ciorchini si protuberante sclipind feeric.
Urmele de cerbi, mistreti, caprioare, dar si cele de vanatori (dimineata devreme in cariera Cuciulat auzisem impuscaturi repetate, ale braconierilor probabil, vanatoarea fiind interzisa pentru speciile cinegetice in aceasta perioada) se pot remarca mai ales in malul albiei si solul pastos din preajma. In rest nici tipenie, nici ciupercari, daramite niscaiva turisti neortodocsi. De fapt am dat peste un singur exemplar de burete Creasta cocosului si cateva ciuperci necomestibile, fara a cauta insa ciuperci sau bureti, in zona cea mai celebra si invadata de amatori fiind apropiata vaii Hraii ce isi are izvoarele la poalele Pietrosului Salajului.
Drumul de intoarcere
A urmat parcurgerea in sens invers a vaii Clitului, dar fara urma de plictiseala sau sentimentul repetarii, si asta datorita radicalei schimbari a intensitatii si directiei luminii, deviind la un moment dat spre est pentru a parcurge un culoar cu bancuri si abriuri, cu vestigiile unei colibe vanatoresti si o mare cascada dupa ploi ori topirea zapezii.
Eu mai umblasem pe paraul respectiv, aveam si fotografii de-acolo, dar… abia acum am mers pana la capat descoperind in dreapta portalul semicircular splendid al unui abri, iar spre est infundarea paraului intre peretii gresosi abrupti si ferestruiti ca un fiord, din pacate blocat cu numeroase doboraturi de vant. 
Reveniti la masina, dupa un scurt popas, am pornit spre Clit. De aceasta data am putut admira Stanu Clitului. Am continuat apoi in amonte de malul geografic stang al Somesului, biserica de lemn din Clit, panorama vasta spre Poienita, Soimuseni, Stanu Cozlei, Prisnelu Valisoarei, in curand dupa aceea frumos restaurata biserica de lemn, monument istoric, din Lozna si cu totul deosebita rastignire de lemn, cu Iisus Christos daltuit in maniera romano-catolica si vopsit in alb-negru.
Am continuat apoi spre Letca, traversand podul, admirand frumoasa albie flancata de uriase salcii si plopi a Somesului, suind apoi spre Cozla, deviind insa curand spre vest pentru ca pe o fosta terasa calcaroasa a raului sa vedem taurile putin afunde formate in dolinele captusite cu impermeabile argile. Majoritatea taurilor erau aproape integral secate, unul circular, cu papuris, invadat de broaste verzi de lac, prezenta apele lutoase datorita adaparii vitelor si scaldatul bivolilor.
Ziua devenise fierbinte, ne realizaseram obiectivele propuse si ne-am intors spre Baia Mare via Mesteacan, oprind o singura data in Rastoci, la casa lipita cu lut si acoperis „bretonat” de paie. La ora 15 eram ajunsi acasa, cu reconfortantul dus facut, iar in suflet cu noi si minunate amintiri.
Foto: Lucian Petru Goja
Sursa: Lucian Petru Goja
– Servicii de creare site web
