Inaintea prohodului, pana cand va cadea dinamitat, pe solul poluat in care si-a infipt radacinile din beton armat, cosul de dispersie de la Phoenix Baia Mare (351,5 m inaltime), despre care se consemneaza, fals, ca ar fi cea mai inalta constructie industriala din Europa, merita sa i se faca publica istoria adevarata, fara cosmetizarile oficiale. Astazi, primul episod dintr-un demers care urmareste dezvaluirea adevarului complet despre turnul de pe platforma fostului combinat Phoenix si interesele care vor determina demolarea sa, intr-o poveste reala la care si-au dat concursul oameni care in perioada 1993-1996 au fost implicati in luarea deciziei, obtinerea finantarii, constructia si functionarea cosul de dispersie.
Pentru unii o pasare legendara renascuta din propria-i cenusa, pentru maramureseni fostul punct vital al istoriei industriale, Phoenix isi deschide aripile peste Baia Mare intr-o ultima falfaire. Ridicat initial in Ferneziu, sub forma unei fabrici de acid sulfuric, de catre fratii Oszkar si Arthur Weiser, combinatul din Baia Mare a devenit dupa nationalizarea din regimul comunist cea mai mare unitate economica din judet si unicul rafinator de aur din Europa de Est.
De-a lungul timpului, ca s-a numit Phoenix, Fabrica de Produse Chimice, Uzinele Chimice de Stat, Uzinele Chimice Metalurgice Hungaria, Intreprinderea Metalurgica de Metale Neferoase, sau Cuprom, de aceasta uzina se leaga istoria dezvoltarii si regresului economic al Baii Mari, un oras care la sfarsitul veacului XX era unul dintre cele mai poluate locuri din lume. Astazi, uzina e-n paragina. Nu mai exista productie, nu mai exista industrie, nu mai exista poluare.
Pe locul de unde se dadea ora exacta a cuprului si aurului romanesc exista doar niste ruine si un turn. Din 1995 incoace, de la finalizarea cosului de dispersie de 351,5 metri inaltime, ni s-au recitat doua legende: turnul combinatului din Baia Mare este cea mai inalta constructie industriala din Europa si a fost elementul-cheie care a redus poluarea in zona muncipiului resedinta de judet. Ambele mituri, impamantenite chiar in arhivele si legendele nationale, sunt false.
Va invit sa parcurgem istoria reala a turnului din Baia Mare, de la momentul deciziei, la cel al finalizarii, de la impactul emotional la eficienta investitiei care a consumat 11 milioane de dolari la nivelul anilor 1993-1995, precum ca apoi sa aflam secretele, motivele si persoanele care stau in spatele unui proiect ce presupune demolarea sa in viitorul apropiat.
“Colosul din Baia Mare” merita sa i se faca publica istoria adevarata, macar pentru a nu sfarsi nestiut de nimeni, pentru ca inca este o parte importanta din istoria orasului, in pofida argumentelor pentru care unii vor sa-l stearga de pe suprafata urbei, din considerente pur economice, cifrate la sute de milioane de euro.
Anii ’70: “Vreti aer curat, sau locuri de munca?”
In anii ’70, cand a fost finalizata “schita de sistematizare a municipiului Baia Mare” (Planul Urbanistic General de astazi), autoritatile comuniste din judet au pus in discutie “dezvoltarea economica a Baii Mari”, in ecuatie fiind introdusa in primul rand Uzina Phoenix, una dintre cele mai importante si profitabile, “centrul de greutate a productiei de metale neferoase a Romaniei”.
Unul dintre fostii directori ai uzinei, Dumitru Florian, isi aminteste ca in 1968 uzina de cupru din Baia Mare functiona pe licenta Outokumpu (producator din Finlanda ce detinea o revolutionara tehnologie de topire a cuprului) si “avea toate componentele – zonele de productie, captare, transport, filtrare gaze – in buna ordine”. In 1968, expresia “buna ordine” se referea exclusiv la starea de functionare, ignorand costurile de functionare, respectiv poluarea municipiului.
Stefan Gonczi, care in perioada 1968-1979 era sef de sectie adjunct la Consiliul Popular al Judetului Maramures, a dezvaluit ca la acea discutie unii specialisti au indraznit sa atentioneze autoritatile despre pericolul poluarii.
„Uzina este plasata extrem de rau, pe directia vanturilor dominante, iar noxele emise treceau peste Baia Mare, poluand tot orasul. Numai ca acest avertisment al celor care se ocupau de problemele de sistematizare a fost oprit categoric. In fata autoritatilor judetene, conducerea uzinei i-a apostrofat, intrebandu-i: Ce vreti, sa avem locuri de munca, sau sa desfiintam uzina? Atat de categoric s-a pus problema! De atunci nu s-a mai pus in discutie problema poluarii”, a declarat Stefan Gonczi
In 1990, dupa ce timp de 20 de ani comunistii nu au aprobat interventii majore asupra tehnologiei de filtrare, din considerente economice meschine, pentru economii si pentru pastrarea continuitatii fluxului de productie, acestea erau extrem de deteriorate, iar gazul emanat de la Phoenix ucidea, cu acceptul tacit al autoritatilor si conducerii uzinei, orasul.
Si fostul director al combinatului, Dumitru Florian, recunoaste: „Combinatul, in anii 90, era la foarte multi ani de la punerea in functiune si la foarte multi ani de functionare in care nu s-a intervenit pe flux ca intretinere, ca reparatii”.
„Era un proces tehnologic de obtinere a metalelor neferoase – plumb, zinc, cupru -, proces care presupunea o tehnologie cu emisii majore de gaze cu continut de metale grele si cu dioxid de sulf (niste minereuri sulfuroase), iar efectul cumulat a functionarii extrem de indelungate-n timp a Romplumb si Phoenix s-a resimtit acut in poluarea solului. Particulele cu continut ridicat de plumb, zinc, cupru s-au sedimentat pe sol si, cel putin in stratul superior al solului, aveam o poluare semnificativa cu aceste metale grele. Cred ca-si aminteste foarte multa lume ca atunci cand era ceata sau era ploaie din cauza dioxidului de sulf inclusiv ciorapii sintetici ai doamnelor se perforau, deci era o atmosfera insuportabila in municipiul Baia Mare”, a marturisit si fostul subsecretar de stat Ioan Gherhes, care pe atunci era director al Agentiei Judetene de Protectia Mediului.
In anii ’90, gazele emanate la Phoenix erau dispersate in atmosfera printr-un cos de 100 de metri inaltime. “Incepand din zona Pietei de alimente si pana in centrul orasului, in functie de cum batea vantul, in conditiile in care se producea inversia termica, gazele coborau la sol, nu erau esapate in atmosfera la inaltimi mari, si in intreg orasul era o ceata extrem de toxica”, a confirmat Gherhes.
Si a venit Revolutia si decizia…
„Cei care au fost primii in structurile democratice ale Romaniei stiu ca problema protectiei mediului si problema asigurarii cu incalzire a Baii Mari au fost primele doua mari probleme care au incercat sa se rezolve. S-a hotarat oprirea activitatea Centralei Termice Vest, un poluator, si asa a devenit Baia Mare primul oras care a trecut la incalzirea descentralizata. Apoi s-a studiat problema emisiilor de noxe emanate de pe Platforma Industriala Est si s-a recunoscut ca tehnologia folosita nu era viabila. Plamanii baimarenilor erau in permanenta bombardati cu acid sulfuros”, a declarat Stefan Gonczi, fost director general al Prefecturii Maramures in perioada 1991-1996.
Un reprezentant al muncitorilor din fostul combinat, Ioan Coza, fost lider de sindicat, explica in conditii se lucra la Phoenix. “Cand au venit sa faca determinari de noxe, au puscat capsulele de la filtrele care faceau determinari, n-au rezistat! Erau conditii critice”, a precizat Coza.
In conditiile unei presiuni publice accentuate, autoritatile judetene au abordatat la nivel central problema reducerii poluarii cauzate de uzina Phoenix.
„Conducerea judetului a luat legatura deseori cu conducerea Ministerului Mediului si solicita rezolvarea problemei acesteia de conflict: dezvoltarea economica si, in acelasi timp, protectia mediului. Desi bugetul alocat in anii 90 pentru asemenea lucrari era mic in comparatie cu marile probleme de mediu ale Romaniei, s-a facut front comun pentru rezolvarea problemei poluarii de la combinatul Phoenix. In Parlamentul Romaniei s-a organizat o intalnire special pe problema Phoenixului in care s-a comunicat Guvernului ca baimarenii nu mai pot tolera aceasta agresiune asupra sanatatii lor”, a mentionat Stefan Gonczi.
Fostul subsecretar de stat si director al Agentiei Nationale de Protectia Mediului, Ioan Gherhes, acum presedintele Asociatiei Romane de Mediu, era in perioada 1994-2001 seful agentiei judetene de protectia mediului si motiveaza decizia construirii contestatului cos de dispersie de la Phoenix prin singura rezolvare viabila a unei situatii de urgenta.
„S-au facut niste studii, inclusiv de oportunitate de investitii si costuri, pentru ca municipiul Baia Mare sa iasa de sub impedimentul poluarii, in special a poluarii aerului. S-a constat ca imbunatatirile tehnologice care ar fi putut fi aduse fara construirea unui cos de asemenea dimensiune ar fi fost extrem de costisitoare. In consecinta s-a optat pentru solutia unui cos de dispersie inalt de 351 de metri. Era, o solutie mai ieftina si mai rapida. Inclusiv noua ni s-a parut ca dispersand gazele la o inaltime mare vom scoate de sub impactul direct a gazelor municipiul Baia Mare, o aglomerare de 150.000 de locuitori”, a declarat Gherhes.
„Erau mai multe variante, una dintre ele era tehnologizarea, care insa insemna un efort material deosebit, pentru ca Romania nu avea o tehnologie adecvata. A doua varianta a fost cosul de dispersie, care a fost o mica prostioara, in sensul ca aceasta atmosfera poluata se dispersa nu numai in Baia Mare si atunci unitatea de masura scadea in oras, dar se imprastia in zonele limitrofe care pana atunci nu au fost afectate”, recunoaste fostul director general al Prefecturii.
Actualul director al CEPRONEF, Dumitru Florian, pe atunci sef de sectie si membru in Consiliul tehnico-economic al Phoenix, iar din 1995 director al combinatului, marturiseste ca decizia construirii cosului a apartinut celor mai mari specialisti ai uzinei baimarene si recunoaste ratiunea care a stat la baza ei: functionarea in continuare a combinatului de pe platforma de est a municipiului.
„Consiliul tehnico-economic al combinatului, care aduna laolalta toate mintile luminate, era convins ca este nvoie de un cos de dispersie – cel existent nu avea parametri, era si destul de jos, corodat si afectat. Astazi intelegem ca nu era necesar sa fie de asa dimensiuni, respectiv asa scump. Dar atunci am considerat cu totii ca aceasta este investitia care rezolva cel mai bine problema poluarii din Baia Mare. Logica hotararii venea dintr-o prelucrare de date de genul: Daca realizam un cos suficient de inalt, nivelul de stapanire a operatiunilor tehnologice este mai relaxat si se pot introduce intr-un cos inalt toate gazele care se genereaza pe fluxul tehnologic, pentru ca ele vor dispersate suficient de departe de Baia Mare, respectiv la circa 6 km, iar acestea se vor imprastia suficient de uniform astfel incat sa nu fie afectat mediul din zonele in care aceste particule vor cadea pe sol”, a explicat Dumitru Florian ratiunea construirii cosului gigant.
Trocul cu A.C. Ilie: finantare contra post de senator
Pentru rezolvarea poluarii acide din Baia Mare, autoritatile locale si conducerea combinatului au apelat si la buzoianul Aurel Constantin Ilie, care pe atunci era ministru al Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului, si care, dupa acel mandat a devenit senator de Maramures. Fostul director al Prefecturii spune ca in 1993 s-a alocat o suma imensa pentru construirea cosului de dispersie de la Phoenix.
„Hotararea luata la momentul acela de cei care se ocupau de problemele de mediu a fost majora, in sensul ca, timp de un an, tot bugetul de mediu al Romaniei sa fie concentrat in Baia Mare si din acele fonduri sa se construiasca cosul de dispersie”, a explicat Stefan Gonczi.
Dupa aprobarea investitiei, s-a trecut la implementare ei. Firma care a proiectat si construit cosul de dispersie a fost Gip Grup SA din Bucuresti, condusa de presedintele Laurentiu Naum. „Constructia cosului a insemnat un efort si o determinare cu totul si cu totul aparte. S-a turnat 24 de ore din 24 pana la final, pentru ca, fiind din beton armat turnat in sistem glisat, nu aveau voie sa intrerupa procesul de cand s-a pornit si pana cand s-a ajuns la cota 351,5 metri – vorbim de faza de turnare de beton”, a explicat Dumitru Florian, cel care la finalizarea cosului era directorul combinatului.
„Turnul in cauza a fost construit extrem de solid, pe solutia turn in turn – in interiorul acelui turn de beton exista un alt turn de caramida refractara antiacida, pentru ca gazele care trebuiau evacuate trebuia un tip de caramida speciala”, isi aminteste Ioan Gherhes, care la vremea respectiva era seful agentiei judetene de protectia mediului.
Liderul fostului sindicat al muncitorilor, Ioan Coza, sustine insa ca „constructia noului turn a fost doar asa, de ochii lumii, nu pentru eliminarea noxelor, pentru ca oricat de inalt ai face turnul, noxele nu se elimina prin turn, ci trebuie filtrate”. “Cu banii cu care s-a facut turnul nou se putea face retehnologizarea sectiilor. In sectii se spargeau conductele, dar nu le inlocuiau, ci le tot peticeau”, a mentionat Coza.
11 milioane de dolari cheltuiti inutil!
Investitia in cosul de dispersie a fost esalonata pe trei ani. In anul 1993 s-au alocat aproape 3 miliarde de lei, anul urmator peste 4 miliarde de lei, iar in 1995, pana in luna mai, cand turnul a fost finalizat, s-au alocat 782 de milioane de lei, in total investitia fiind de 11 milioane de dolari, o suma considerabila in anii ’93-’95. A urmat legarea la sistem a cosului si probele tehnologice, iar din 1996 acesta a intrat “in paine”. Numai ca… uzina continua sa polueze in pofida unei investitii uriase.
„Evident, cea mai sanatoasa gandire e sa captezi si sa filtrezi pana la limite acceptabile gazele care se genereaza intr-un flux tehnologic, dar tot atat de adevarat este ca la vremea respectiva a fost interpretat ca o oportunitate constructia unui cos si dispersarea gazelor care sunt vehiculate de aceastea la o distanta foarte mare, ca sa fie protejata zona Baii Mari unde se afla combinatul. Din aceste perspective, nu cred ca a fost suficient motivata constructia cosului – toate tarile europene au procedat la filtrarea corecta si conforma a gazelor din procesele tehnologice, altfel spus: la cos sa ajunga gaze curate, situatie in care nu mai esti obligat sa faci investitii foarte mari ca sa le dispersezi foarte departe, pentru ca daca sunt curate, ele nu afecteaza mediul”, explica fostul director Dumitru Florian.
Si cel care pe atunci era seful agentiei judetene de protectia mediului recunoaste ca dupa constructia cosului reducerea poluarii a fost nesemnificativa. „Ca si concentranti sau agenti poluanti la iesirea pe cos, reducerea a fost nesemnificativa. Dar datorita dispersiei, pe un areal mult mai mare, pe un volum mult mai mare de aer, poluarea atmosferei la nivelul solului a scazut simtitor”, amentionat Ioan Gherhes.
Muncitorii din combinat au simtit pe pielea lor inutilitatea investitiei. „Noxele erau si mai mari si au existat pana in momentul in care au pus pe chituci Topirea, a explodat cazanul! Abia atunci noxele s-au redus, pentru ca nu mai era ce sa le produca. Fac o derogare de la subiect: pe vremea lui Ceausescu era o bere, Vraja Crasnei, care nu te imbata oricat de mult beai. No, exact asta s-o petrecut si cu afirmatiile ca nu mai erau noxe. Retehnologizarea nu se facea, totul mergea in paragina de la o zi la alta”, spune Ioan Coza, fost lider al Sindicatului Cuprom.
Explicatia inutilitatii: cos… fara filtre!
Solutia adoptata pentru reducerea gradului de poluare in Baia Mare, a construirii cosului de dispersie inalt de 351 de metri, a fost gresita. De ce nu filtra cosul? Pana astazi nimeni n-a facut public raspunsul real: pentru ca n-avea filtre! Iar filtrele din halele de productie erau extrem de uzate si se defctau frecvent.
„Intr-adevar, aceeasi cantitate de poluant (gaze si dioxid de sulf in concentratii foarte mari) era dispersata pe o suprafata mult mai mare. Deci cosul nu a solutionat problema retinerii, fixarii gazelor poluante la sol, prin filtrari majore, sau prin instalatii de aceasta factura, decat mai tarziu. La momentul darii in functiune nu au fost elemente noi de filtrare sau instalatii de filtrare a gazelor puse-n functiune odata cu pornirea cosului. Deci este corect: cosul in sine, nu avea filtre instalate (!). Dar subliniez: era o solutie de urgenta”, recunoaste Ioan Gherhes, fost director APM Maramures.
Si fostul lider al Sindicatului e categoric. „Poluarea s-o redus in momentul cand n-o mai functionat Topirea. Nu avea turnul nimic cu treaba asta, cu reducerea poluarii”, a precizat Ioan Coza.
Stiau inainte de a-l construi ca e ineficient
In varianta simplificata, povestea suna asa. Cosul de dispersie care a inghitit 11 milioane de dolari era inutil in conditiile in care nu s-au facut investitii in retehnologizarea elementelor de filtrare din uzina. Iar daca acestea s-ar fi facut, cosul nu mai trebuia construit, fiind suficienta reconditionarea cosului de 100 de metri existent, fapt recunoscut astazi si de fostul director al uzinei.
„Cei 15-20 de ani de utilizare au demonstrat ca gazele evacuate pe cos nu inregistreaza o dispersie uniforma. Si studiul preliminar a si aratat asta, dar poate nu s-a privit aceasta problema foarte atent. Cosul doar in anumite perioade prelua gaze, pentru ca uneori erau defectiuni iar gazele nu puteau sa treaca prin fabrica de acid sulfuric si ele erau nedesulfurate! E greu de crezut ca se-ntampla asta, dar se-ntampla! Astazi nu cred ca cineva ar face asa ceva… Asa ca interpretarea utilitatii cosului este foarte subiectiva. Am putea spune ca, dupa ce s-a dat in functiune, am constatat ca acest cos nu a rezolvat toate problemele de mediu”, a declarat fostul director al uzinei, Dumitru Florian.
Florian admite astazi ca statul roman a cheltuit 11 milioane de dolari, in 1993-1995, pentru un obiectiv care nu si-a dovedit utilitatea. “Da, se poate asta! Pentru ca daca astazi am gandi constructia unei uzine de cupru pe profilul si capacitatea Phoenixului, in mod sigur proiectantul nu ar prevedea un cos de aceasta dimensiune. Cu 11 milioane de dolari rezolvi intreg fluxul tehnologic de la generare si pana la evacuare”, a argumentat Dumitru Florian.
Asadar, povestea turnului de 351,5 metri inaltime a ajuns in punctul acceptarii unanime ca s-au cheltuit 11 milioane de dolari doar pentru a diminua poluarea din Baia Mare prin dispersia ei si in localitatile din jur, insa saptamana viitoare vom descoperi impreuna adevarul despre falsa legenda privind suprematia pe care ar detine-o cosul de dispersie in topul european al constructiilor industriale si motivatiile si sumele uriase pentru care se acest turn, contestat si admirat deopotriva, va sfarsi, dinamitat, intr-un morman de moloz.
Sursa: Catalin Vischi
– Servicii de creare site web
