Seara trecută am visat că sînt regele Suediei și că-i înmînez premiul Nobel pentru literatură doctorului Ion Vianu, autorul cărții „Între violență și compasiune”, pe care, citind-o, am simțit că sînt atins de o boală de origine divină.
Ferocii mateini care au încercat să-l doboare pe marele Caragiale de pe soclu ca să-l pună în locul său pe Mateiu căzut-au în smîrcul ridicolului căci personajul penibil, poetul modest și strălucitul prozator minor încăpea cu greu în buzunarul de la ceas al maestrului.
De data asta, lucrurile stau vițăvercea, genialoidul Ion, pășind cu grijă să nu-l trezească din debaraua prăfuită a literaturii pe tatăl său Tudor Vianu, a comis fără să vrea o uzurpare fericită a tronului pe care tatăl său, trăind sub vremi, a coclit într-un estetism oarecum cumințel spre deosebire de fiu care și-a riscat viața sub comunism în tinerețe spre a deveni o conștiință de prim rang a românilor și un mare prozator la senectute.
Dacă Ion Vianu ar fi fost ales președinte al spitalului de boli nervoase numit România, probabil că țara noastră ar fi avut un destin cu adevărat european. Din păcate pentru noi, marele medic psihiatru a funcționat la Mandravela, pseudonimul popular al Spitalului Central unde nebunii erau mai liberi decît pacienții din cîrciuma cu același nume.
Începutul cărții dă într-un fel măsura vieții noastre de acum: „Pe cînd eram psihiatru în România (1963-1977) am observat că există două categorii de pacienți: unii voiau să steau cît mai mult în spital, iar alții, dimpotrivă, să iasă cît mai curînd. Atitudinea medicilor era simetrică și contrarie: am fi preferat să plece cît mai repede cei care doreau să rămînă. Cei care voiau să iasă din spital erau tocmai aceia care, după părerea noastră, beneficiau cu adevărat de pe urma șederii și ar fi trebuit să mai stea“.
Închipuiți-vă ce destin fericit ar fi avut România dacă cele patru milioane de pacienți fugiți la muncă în Occident s-ar fi întors acasă și ar fi plecat la cules de sparanghel membrii Guvernului, ai Camerei Deputaților și-ai Senatului, funcționarii din primării și turma de polițiști cu cătușele prinse de nas, condusă printre brazdele nemțești de baciul Iohannis care le-ar fi explicat cum crește sparanghelul în cuiburi pătrate aidoma porumbului sovietic pe vremea lui Brejnev.
Întors prea tîrziu printre noi, cînd plecații nu mai au nici un chef să se întoarcă, iar reprezentanții oficiali ai rămașilor, aidoma cîinilor nesătui, nu mai vor să iasă din măcelărie decît morți, doctorul Vianu, care este o celebritate aproape necunoscută în România, ar trebui însfințit chiar în timpul vieții, ca să ne ostoim o dată pentru totdeauna pofta noastră de sfinți adevărați.
Mircea Dinescu
– Servicii de creare site web
