Se spune că atunci când mor mari suflete, după o perioadă pacea înflorește, încet și întotdeauna neuniform. Spațiile se umplu cu un fel de vibrație care alină, care împacă, refac și uniformizează simțurile noastre, chiar dacă n-au să mai poată fi vreodată la fel. Personalitățile care au realizat lucruri remarcabile pentru comunitate continuă să trăiască în memoria contemporanilor și a urmașilor. Și de aici li se trage nemurirea. Au existat și vor exista, o variantă la „eroi au fost, eroi sunt încă”.
Am lăsat să treacă un timp pentru ca pământul așternut peste sicriul lui Ștefan Petreuș să se răcească, pacea și împăcarea să se instaleze în sufletele membrilor familiei și ale apropiaților săi, până să scriu despre ultimul drum al acestuia pe pământ. O fac și acum cu regret și indignare, chiar dacă furia din acele momente s-a estompat puțin în timp.
După ce familia a anunțat decesul lui Ștefan o sumedenie de oameni simpli au transmis condoleanțe sincere. Autoritățile, politicienii, preoții și mulți alții au apelat la comunicate pe persoană fizică sau însușite de diverse instituții. Doar trei zile a ținut mobilizare generală, după care s-a așternut tăcerea și nu s-a mai pomenit nimic despre cunoscutul interpret maramureșean. Inclin să cred că politicienii și cei din administrația județului așteptau felicitări și aprecieri de la populație pentru promptitudinea cu care au acționat.
Apoi a venit ziua înmormântării care a avut loc în Glod, satul său natal. Surpriza neplăcută a fost totală, aproape incredibilă. Cea mai parte dintre cei care i-au deplâns dispariția, care mimau durerea, care vorbeau la superlativ și să făceau buni de nimic în fața tristului eveniment, au „uitat” să vină la înmormântare. După doar trei zile…
Unora dintre ei cred că le-a fost rușine să participe. Pe bună dreptate dacă ne gândim că pigmeii din conducerea Consiliului Județean nu l-au așezat pe Ștefan în holul palatului administrativ. Acolo era locul potrivit pentru ca maramureșenii care l-au îndrăgit atât de mult să își poată lua rămas bun de la el. De vreo șase decenii Frații Petreuș au fost ambasadori incontestabili ai județului și ai României pe toate continentele lumii, devenind în timp simbolul acestor locuri, pioneri care au deschis drumul la ceea ce astăzi definește muzica populară maramureșeană.
Dacă ar fi fost an de alegeri, credeți că vreun politruc local dornic să aspire voturile cetățenilor ar fi „uitat” să se expună în fața mulțimii? Ar fi lipsit Ionel Bogdan, Gabriel Zetea sau ceilalți foști președinți de Consiliul Județean? Ar fi lipsit actualii și foștii parlamentari din toate partidele, ce se dau de ceasul morții în campania electorală să iasă în evidență cu minciuni și promisiuni pe care le uită după trei zile, așa cum au procedat și cu Ștefan Petreuș?
Ce explicații pot da cei din conducerea Ansamblului Transilvania pentru că nerușinații n-au catadicsit să vină să-l conducă pe ultimul drum spre eternitate pe cel care a fost steaua cea mai luminoasă a instituției? Pigmeii nu își pot da seama cât de mărunți sunt în comparație cu o personalitate de seama acestuia. Caracterizarea nimuricilor pomeniți este valabilă și pentru cei care i-au fost atâta vreme colegi la ansamblu și nu au participat la eveniment. Nu mă îndoiesc că mulți dintre ei îl invidiau, se simțeau frustrați, poate chiar și-au dorit să nu mai fie, în speranța că astfel vor putea străluci și ei. Cu asemenea caracter infect, indiferent cât de talentat ai fi, n-ai cum să faci carieră nicăieri.
În mod normal, într-o țară care își respectă valorile, autoritățile sunt cele care se ocupă de organizarea unor astfel de evenimente triste. Sunt angajați care cunosc protocolul, știu să facă astfel încât totul să fie perfect, să nu se sară calul cum se zice, să se păstreze solemnitatea momentului și anumite reguli scrise sau nescrise. E limpede că de înhumarea dispărutului nu s-a ocupat un profesionist, altfel nu se poate explica cum de a fost pus în sicriu în costum obișnuit, deși normalitatea ne spune că Ștefan Petreuș trebuia să fie îmbrăcat din cap până în picioare în costum popular maramureșean! Pentru că așa a intrat în conștiința colectivă și așa va și rămâne în veșnicie. Cine știe, poate că o costumație de acest gen costă prea mult, nu merită să putrezească în pământ. O gaură însemnată în inventar și în bugetul instituției… Nemernicilor!
Nu avem cum să-i uităm nici pe cei din fruntea Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului. Am salutat mesajul adecvat trimis, dar nu înțeleg de ce nu s-au ținut de „rit” până la final. Ne așteptam ca slujba de înmormântare să fie oficiată de un sobor de preoți, așa cum se obișnuiește în astfel de situații, dar n-a venit nici măcar protopopul la care este arondată parohia Strâmtura! Afurisit comportament… Penibilul situației a fost salvat de Corul Bărbătesc din Finteuș, care a dat răspunsurile preotului satului la slujba de înmormântare.
O armată de practicanți netalentați ai profesiunii de interpret de muzică populară, a ieșit în presa scrisă și în audio-vizual să ne spună că datorează totul celor „doi Petreuș”, recunoscând că fără ei, inexistența lor ar fi o certitudine. Dar nici zdrăngănitorii de ceteri, nici vocaliștii agramați, orfani de har muzical, buni doar să adune bani pe la nunți și botezuri, n-au venit în cimitirul cochet din satul Glod.
Dar n-au lipsit în schimb interpreți adevărați, urmași și continuatori ai tandemului Ion și Ștefan Petreuș, așa cum sunt Soții Giurgi sau membrii Grupului Iza. Blazonul se respectă, indiferent de situație. Celorlalți, care se consideră artiști, nu poți să le ceri mai mult pentru că efectiv nu pot.
Ce s-a întâmplat în această poveste tristă ne arată că, deși suntem moștenitorii celor care au avut realizări de excepție în diferite domenii, nu știm, nu putem sau mai degrabă nu vrem să prețuim adevăratele valori. De fapt nu suntem oameni care să aibă un cult al prețuirii celor care au făcut ceva pentru noi, nu știm decât să ne tragem în jos unii pe alții ori de câte ori avem ocazia.
„Ce rău am făcut la lume/ Că nu m’-aud vorbe bune/ Numa’ răle şi minciuni/ De la pretinii mei buni”, se întreabă Frații Petreuș într-un cântec ce a făcut istorie. Nu, sigur n-ați făcut niciun rău, dimpotrivă, ne-ați umplut sufletele de bucurie cât ați trăit și veți continua să o faceți cât va mai fi picior de maramureșean pe aceste plaiuri. Că nu știm să vă prețuim și să vă respectăm, e adevărat, recunoștința moare întotdeauna prima…
Grigore Ciascai
– Servicii de creare site web
