Pe data de 14 mai este marcată, anual, Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, instituită prin Legea nr. 127/2017, ai cărei inițiatori au fost 34 de parlamentari, aparținând formațiunilor politice PNL, PSD, UNPR, minorităților, dar și celor neafiliați. Principalul motiv care a stat la baza declarării acestei zile s-a bazat pe faptul că la 14 mai 1948, regimul comunist a arestat majoritatea tinerilor, a intelectualilor, care au cunoscut ororile din temnițele comuniste.
Rezistența anticomunistă s-a desfăşurat de-a lungul întregii perioade de opresiune comunistă, aproape 5 decenii. Prin rezistență anticomunistă se înţelege orice formă de opunere împotriva regimului de opresiune, fiind cunoscută, în primul rând, rezistența armată din munții tării. Luptătorii din Munții Banatului, Făgăraș, Ciucaș au încercat să se opună trupelor de securitate între anii 1945-1962, susținuți și ajutați de ţăranii din zonă, de marea majoritate a locuitorilor satelor românești. Cele mai cunoscute au fost grupurile Arsenescu și Arnăuțoiu, care au rezistat 10 ani. Dacă țăranii români și-au susținut luptătorii din munți, intelectualii țării au creat așa numita „rezistență prin cultură”, adică elaborarea de lucrări artistice sau literare, care încercau să critice aspectele negative ale regimului comunist.
Mii de cetățeni din orașe și sate au început să-și manifeste dezaprobarea față de comunism, formând organizații anticomuniste, în perioada 1945-1962, în care tinerii, în special studenții, au avut o contribuție majoră și care au inițiat acțiuni și proteste anticomuniste, difuzând manifeste anticomuniste și trimițând mesaje către posturile de radio din Occident sau către guvernele străine. Încercau să atragă atenția asupra abuzurilor comunismului. Cei care au trăit în perioada comunistă își amintesc și azi, după zeci de ani, cum ascultau știrile binecunoscutului post de radio „Europa liberă”.
Biserica a contribuit la această mișcare anticomunistă prin activitățile cu caracter religios, care se manifestau ca o reacție împotriva materialismului comunist.
Nu trebuie să uităm nici lupta țăranilor români împotriva colectivizării, care a fost impusă de regimul comunist după 1949 și încheiată tragic în 1962, dar nici de revoltele muncitorești din Valea Jiului, în 1977, sau de cele de la Brașov, din 1987.
Reacția securității nu s-a lăsat așteptată, au fost arestați și condamnați la ani grei de pușcărie aproape 1 milion de oameni. În penitenciare au fost uciși mii de oameni. La Sighet au fost uciși mii de demnitari si generali din perioada de dinainte de 1944, iar la Pitești, studențimea română a fost „reeducată” prin tortură. În perioada 1948-1953, la canalul Dunăre – Marea Neagră, deținuții politici au fost exterminați prin muncă forțată. Alții au cunoscut teroarea în penitenciarele de la Aiud, Jilava, Gherla, Târgșor, Târgu Ocna, Suceava, Botoșani. În cei 45 de ani de comunism se estimează că și-au pierdut viața 500.000 de luptători. Se spune că dacă s-ar aduna toți anii petrecuți de deținuți în închisorile comuniste din România, aceștia ar însuma peste două zeci de milioane de ani.
Ideea aceasta de unitate, în lupta împotriva comunismului, dorința de a-și păstra libertatea, de a-și da viața pentru un crez și pentru țara pe care au moștenit-o de la strămoșii lor vor rămâne veșnic vii în memoria românilor.